Și ce altceva...

Și ce altceva pot fi oamenii decât păpădii și fie vânt rece ori cald, steluțele tremură aproape mirate că au rădăcini...

Poezioare

Când eram copil, prin clasa a 4-a sau a 5-a, m-a vizitat un unchi mai în vârstă, fratele mai mic al bunicii mele, care era de origine maghiară. (Nu era de fapt bunica mea, fiindcă tatăl meu sigur nu era tatăl meu, dar acea femeie bolnavă și în vârstă avea o inimă de aur și m-a crescut cu multă răbdare). În acea vară am fost în vizită la neamurile maghiare din Ardeal ale bunicii mele, la Simonești, împreună cu acel unchi și cu bunica și cu încă o mătușă. Înainte de a pleca acolo, unchiul mi-a recitat aceste două poezioare și eu le-am învățat pe dinafară destul de repede. Abia după aceea le-am notat pe două coli de hârtie. Le-am găsit azi răsfoind sertare vechi și le notez aici drept bună amintire, deși știu că și siteul agonia și acest blog nu sunt veșnice. Aceste amintiri sunt încărcate de iubire și bucuriile copilăriei, chiar dacă par caraghioase. Neplăcut e faptul că nu întotdeauna ai dreptul să ai o cheie personală pentru obiectele pe care le ai și, cu riscul de a părea paranoică, mărturisesc că au fost oameni răi în viața mea, care, deși era o viață însingurată de ceilalți, era o viață luminoasă și bună și blândă și totuși unii mi-au șterpelit diverse obiecte din casă, (chiar și unele lucruri a căror dispariție m-a îndurerat mult). Sufletul omului chinuit rămâne desigur același, dar și durerea crește tot mai mult în timp îndelungat. Acestea fiind zise, pot spune că aceste versuri sunt luminițe din copilăria mea, care a fost extrem de fericită.

Au fost odată trei frați:
Iac
Iac-ți-e-drag
Iac-ți-e-drag-ți-e-droni

Și trei surori:
Țipca
Țipca-dripca
Țipca-dripca-rapamponi

Au crescut mari și s-au căsătorit:
Iac cu Țipca
Iac ți-e-drag cu Țipca-dripca
Iac ți-e-drag-ți-e-droni cu Țipca-dripca-rapamponi

Și apoi au avut copii:
Iac cu Țipca l-au avut pe Fu
Iac ți-e-drag cu Țipca-dripca l-au avut pe Fu-gifu
Iac ți-e-drag-ți-e-droni cu Țipca-dripca-rapamponi l-au avut pe Fu-gifu-gifoni

________________________

Păpușa Soniei

O păpușă mare, mare
Unchiul, Soniei i-a dat.
S-a jucat cu ea o lună
Și de ea s-a săturat.

A trântit-o de perete,
A mai dat-o și pe jos,
I-am mai rupt și piciorușul
Și-a plecat dansând voios.

Nopatea, când dormea mai bine,
Ce-a văzut fetița-n vis?
Sufletul păpușii sale
Coborât din paradis.

Sufletul păpușii sale
Îi vorbea din altă lume:
Te-ai jucat cu mine-o lună,
Ne-am ținut de râs și glume.

Iar la urmă, drept răsplată,
M-ai zvârlit în colț să mor,
Chinuită de arsură
Și amarul rănilor.

Crezi că eu nu simt durerea
Și de frig eu nu mă strâng?
Și păpușile au suflet,
Ele suferă și plâng.

Noaptea, când adoarme firea,
Lucrurile înviază,
Își spun gândurile toate,
Suferințele, și-oftează.

Tu m-ai omorât pe mine
Însă nu viu să te cert.
De vei fi de-acum cuminte
Uit durerea și te iert.

Sonia, scăldată-n lacrimi,
Dimineața s-a trezit.
Și de-atunci nicio păpușă
N-a mai spart, n-a mai zvârlit.

3 august 2016

e o zi frumoasă care mă privește drept în ochi/ clipa curată în care cerul de un albastru adânc se sprijină pe umerii pământului/ și iarba crește greu ca din mare cu vârfuri legănându-se încet

este simplu să leg cu nodul năframei două ceruri sau două pământuri/ coasa vremurilor trecute parcă mușcă din viitor/ oamenii sunt clipe de soare fiindcă lucrul care îi naște îi și omoară/ undeva pe cerul sufletului lor

unii plâng fără lacrimi precum nebunii triști
cei care niciodată nu au plâns degeaba
cei care lasă lacrima lor ca dintr-o rană să apere viața vieților ce va să vină
cu chipurile trase și blânde ca frunzele căzând încă moi
pe jumătate moarte pe jumătate vii

3 august 2016