viscerală

veneam acasă cu marea în pântec
era numai o cameră goală și rece cu o mușcată pe pervaz
dar tare mă trăgea dorul să mă întorc
să șterg praful cu dosul palmei să-mi așez obrazul la soare
să miros pământul cum îl doare că iarba încolțește

aveam încă tălpi moi de copil
și pășeam printre traverse
dar cât de subțire țipam
cât de aproape era trenul
și-mi țiuiau urechile de durerea pietrei ascuțite
de parcă mă trezisem din același vis pentru a doua oară

un val și încă un val
era o dimineață orbitor de rece
și tocmai de aceea băteau cald clopote sub tâmpla mea

tăcere

pătrund în biserica mea cioplită într-un munte de sare
de-a drepta și de-a stânga sunt stâlpii
cu vână neagră și broboane cenușii
umerii se lovesc de amvonul scrijelit
cu sete dumnezeiesc de mare

mă închin
celor care sunt deja uitați
celor cu vorba ca un nod în gât
celor cu călcăiele crăpate pentru care mângăierea e rană
pleoapele îmi tresaltă de trei ori
și încă o dată de dragul omului care a învățat să  nu mai plângă

întoarce-te chip de om
fost-ai tânăr cu degete prea lungi
fost-ai bătrân cu dinți de lapte
privește-mă ca și cum eram funia de care te-ai spânzurat
și n-ai murit

o femeie plânge

văd femeia aceea în zdrențe cu care am semănat perfect
sub grămada de prafuri din mină de creion și hârtie creponată
din care ea pregătea podoabe pentru copiii orfani
sub rochia ei de mireasă pentru totdeauna vândută
era o inimă de sticlă de Veneția atât de fină
încât nu o puteai atinge cu vârful unghiei

îi plăcea să deseneze și să iubească oamenii
despre care credea că au inimă normală
plină cu sentimente bine temperate
capul ei era un strop de rouă tremura pe tija unei violete
undeva la umbră acolo nici soarele nu o sorbea
strânsă era boboc ca un pumn de copil

dintr-o dată cineva  a dat startul
fiecare aducea provizii absolut necesare
să doarmă și să mănânce în condiții de austeritate
ea împingea o roabă plină cu flori să intre pe ușă
parfumată și discretă
doar o roabă cu flori
ceilalți împingeau ușa la loc să nu intre
și ea plângea de se făceau cărări multe
lacrimi rostogolite
care curățau de praf lumea dinaintea ușii

mai târziu s-a preschimbat în catifea
se întinsese de-a latul pe drumul național și visa
cuvinte în limba ei de demult
cuvinte care curgeau chiar pe gerul cel mai năpraznic

Renovare

până la urmă au zidit ușa
oricum nimeni nu o deschidea
nu exista niciun interes să intri într-o cameră nelocuită
rece de ți se strepezeau dinții
întunecată de creștea spuză pe ochi
era o cameră spre miazănoapte
în care aluneca doar un fir din lumina curată la vecernie

 în loc să dărâme pereții au zidit ușa

eu tocmai îmi așteptam rândul la topitorie
ca soldățelul șchiop din plumb al lui Andersen
mă gândeam să scriu o poezie despre oamenii amputați
după multe aventuri periculos de plicticoase
amputați de os viu sau curățați de scheletul memoriei
fructe de mare într-un restaurant de lux

încă existau oameni invizibili
care dispăreau numai când intrau sub cearceafuri albe
nu mă gândisem până atunci că poate erau toți morți
dar ei treceau prin pereți fără niciun rost
morți ai nimănui lângă oamenii nimănui
și cine-ar fi crezut că în loc să dărâme pereții vor zidi ușa