munci şi nopţi

număr pastilele de stomac pastilele de inimă şi de somn
în fapt de seară când viaţa creşte ca o floare cu nectarul prea ascuns
pentru care nu s-au inventat încă gâze
aş vrea să vindec lumea mea de nesiguranţă cu pilule
şi apă de la supermarket în sticle de plastic pe care scrie
foraj la mare adâncime

poate că frunzele care tremură se vor aduna între ele
precum o fată frumoasă îşi încrucişează braţele peste sâni
e frig domniţa mea cu obrajii de piersică albă
mai toarnă-ţi un ceai ca chihlimbarul din samovarul din trenul rusesc
rogu-te fii un pic mai tânără
cel puţin până în ziua în care vei duce lipsa durerii de azi
priveşte lumea este un adagio
oamenii rămân la fel şi după ce vulcanii nu mai sunt

încă o iarnă în care încolţesc cartofii într-un colţ al bucătăriei
încă o sărbătoare în care totul e strălucitor şi viu precum lumina
în noapte

cel de toate zilele

în mine a murit dumnezeu
aşa cum se obişnuieşte când te lasă toţi de izbelişte
era un dumnezeu rotund şi moale
ca o bundiţă de miel noaten

desigur nimeni nu mă crede fiindcă atunci când respir
tot mai creşte o inimă din abur pe geamul de deasupra ieslei
dar dacă priviţi vitele în ochi veţi înţelege
că toate au uitat graiul nostru
al oamenilor

vade retro

bătrânul meu avea părul foarte alb
învăţase mersul în cârje de-a lungul curţii se oprea uneori
sub cireşul de mai cu un zâmbet înăcrit
de-a-ndoaselea
numai după ce el a murit de tot
ciocănitoarea şi-a făcut în pom un cuib rotund la intrare
eu creşteam colecţionând fluturi şi molii de noapte
cu aripile împâslite ca papucii bătrânului
pocneam între dinţi cireşe în fiecare primăvară

în secolul douăzeci şi unu demonii din casă
strănută la ore fixe cu hapciu clar
ciotul meu de vis a făcut ochii verzi
mă doare când văd oameni în toată firea
că îşi amestecă scuipatul cu lacrimi
cu privirea împuţită ca vulpile din grădina zoologică
mă doare când văd lumea plină de cabotini
care nici măcar nu au uitat de tot
râsul şi lacrimile

la pieptul meu s-a aciuit odată luna
albă şi aburindă ca jintiţa
întindeam mâinile sălbatice spre cerul care scutură stele
de mine de tine de noi de voi
plângeam printre declinări
cavalleria rusticana şi paiaţe
în oraşul acesta absurd de străin
mi-am luat la braţ cireşul din ogradă şi am plecat
fiindcă bătrânul meu ar fi avut azi 120 de ani
fiindcă mulţi sunt cei chemaţi puţini cei adevăraţi

Clonă de blog

Acest blog va continua să funcţioneze, în afară de cazul în care va fi şters de responsabilii de la blogger. Acum câteva zile mi s-a interzis accesul şi pe google şi pe yahoo. Atunci m-am gândit să transfer toate blogurile mele de pe blogger pe wordpress. Azi am primit o înştiinţare cel puţin ciudată de la Blogger prin care mi se aduce la cunoştinţă să noua lor politică...etc. etc. implică să nu existe niciun fel de poze cu nuduri pe bloguri. Ei spun că rapoartele lor indică faptul că eu aş fi folosit poze nud pe blogurile mele. Nu e adevărat, nu ştiu la ce rapoarte se referă. Nu am utilizat niciodată poze nud pe niciun blog, nu am nici în casă nici în calculator şi nici nu am privit niciodată, fiindcă am avut o educaţie austeră. În acelaşi timp blogurile mele în română sau engleză despre viaţa mea chinuită au fost mereu cu restricţie pentru cei care nu sunt adulţi, fiindcă eu consider că vorbe precum "f ... t" sau altele pe care eu nici nu le-am pronunţat vreodată şi nici nu le-am gândit eu însămi dar le-am auzit verde în faţă sau în gândul meu, nu sunt pentru urechi tinere, aşa era corect, să pun acele bloguri cu restricţie de vizionare, cum am şi făcut de la început. Totodată mai sunt pe bloguri şi povestiri despre violenţa îndurată de mine o viaţă întreagă, care de asemenea consider că nu sunt fapte pentru minţile fragede.

Ceea ce voi posta în continuare va exista pe ambele mele bloguri cu acelaşi conţinut, respectiv pe Blogger şi pe Wordpress. Găsiţi acest blog (clona lui) la adresa:

http://cristinamonicamoldoveanu3.wordpress.com

Celelalte bloguri ale mele le veţi putea găsi la următoarele linkuri

http://cristinamonicamoldoveanu4.wordpress.com   pentru haiku

http://cristinamonicamoldoveanu5.wordpress.com  pentru viaţa mea

http://cristinamonicamoldoveanu6.wordpress.com  pentru suferinţele mele zilnice, scris în limba engleză

donquijotescă

era o viaţă cu aromă acrişoară
de o de lancome singurul parfum al mamei păstrat douăzeci de ani
din care miroseam fără să îndrăznesc să şterpelesc
cu mimi din boema murind în tremolo lent ca să plâng eu
pe o scenă ieftină la primul meu spectacol
şi bicicletele din belsize învârtind roţile lor de ciocolată
rulau în visele mele de novice la şcoala impresiilor subtile

erau câini care veneau ca în singur pe lume să mă întâmpine
în două labe când mă întorceam cu ghiozdanul în spinare
mergeau împreună cu mine pe toată strada ca oamenii
eu deschideam poarta mereu vopsită verde şi scârţâind
mă întindeam în şezlongul cu pânză dungată
citeam despre tamarinzii lui sadoveanu
dormeam în aşternut imprimat cu balonaşe
în cămările cu gutui viermănoase pe şifonierul vechi

era o lume în care nimeni nu minţea decât când spărgeau
ouăle de paşti cu un ou fals de lemn frumos cioplit
o lume în care nimeni nu se îmbăta cu vorbe în vânt
şi suflul vântului era doar atât până şi pentru don quijote

interstiţii

era o noapte banală mă gândeam la diferenţa dintre spirit şi materie
la norii interstelari la faptul că apa nu se poate fără foc
sau focul fără apă
la structura cristalină a rocilor şi interstiţiile din rinichi
durerea îmi aluneca pe şira spinării mă gândeam că e un noroc
să fiu o scânteie  pe coridorul măturat de vânt
într-o lume de-a dreptul frumoasă unde vine primăvara
cu gustul ei acrişor de livadă de corcoduşi

am o rană perfect rotundă în palma stângă cât să încapă soarele în ea
şi dacă strâng pumnul plouă

Gânduri (2)

Războaie, revoluţii şi aventuri de dragoste: toate sunt o chestiune de sincronizare. În funcţie de momentul în care intri sau ieşi din ele, devii fie erou, fie victimă.

Sărăcia înseamnă să porţi cătuşe din leagăn. Băgăţia înseamnă să le porţi în coşciug.

Mi-am dat seama că nu sunt singurul om care păstrează cărţi vechi în debara.

Nu ne place de tine, au spus ţepii trandafirului. Nu eşti ca noi. Apoi trandafirul a murit otrăvit de proprii săi ţepi. Iar ţepii s-au dezbinat fiindcă şi-au pierdut tulpina.

În vârf un cimitir, în vale un izvor. 

bagaje de mână

azi nu m-am mai întâlnit cu bărbatul de piatră/ el are ochi

de ceară nearsă de mulţi ani

viaţa e blândă când e soare/ merg în baston

pe trotuarul binecuvântat să fie neted cer prioritate/ desigur

iubito/ mi se răspunde

poate că sunt frumoasă/ că am brumă verde în privire

iată un înger negru îmblănit ca un câine vagabond

respirăm împreună

şi tare mă tem

că vine primăvara

Gânduri (1)

Nu poţi să îţi împarţi cu alţii propriile vise. Nu există jumătate dintr-o umbră sau jumătate dintr-o linişte.

*

Fii logic şi ei vor spune că eşti idiot. Fii emoţional şi ei vor spune că nu te înţeleg. Fii amândouă în acelaşi timp şi ei vor spune că eşti nebun.

*

Amintirile sunt ca frunzele toamnei care nu mai pot să cadă de pe copacii care se usucă.

*

Non idem est si duo dicunt idem, spune bufniţa privighetorii.

*

Când eram copil mă învăţau că seva viţei se preschimbă în vin. Există un vin cu nume religios, Lacryma Christi. Aşadar, nu vă îmbătaţi cu Dumnezeu.

uşa trântită

fiindcă toate îmi merg de-a-ndoaselea cum zicea topârceanu
şi primăvara poeţilor este mereu doar o copie la indigo negru a soarelui
o eclipsă a muzelor pişcate de degete precum pomii de albine harnice
în definitiv de ce să nu scriu încă o poezie cât timp ceilalţi mai dorm
să alung apneea de dimineaţă

ieri am fost la analize la policlinică şi un venerabil cu galoşi şi căciulă de miel
spunea că februarie ar trebuis scos din calendar
că viaţa de iarnă târzie e tot mai grea că el ştie că la anul e an bisect
că băsescu nu a fost gospodar şi ceauşescu îl întrecea la chivernisit
dar avea mulţi câini în ogradă răspunde un domn binevoitor
care juca rolul de vocea a doua
de care mă împiedicasem când am intrat pe culoarul cu pacienţi
dar ceauşescu avea mulţi duşmani răspunde bătrânul sfătos
şi chiar printre rudele lui
pe mine mă încearcă uimirea ca în copilărie când nu înţelegeam
de unde ştiu toţi atâtea despre ceauşescu dar eu tac ca întotdeauna
am înţeles doar că aceştia doi au fost preşedinţi şi mă mirau numele lor ciudate
chiar dacă eu nu m-am interesat de ei vreodată că doar n-aveam de ce
singură şi cu monede de cinci bani în buzunar şi ieri şi azi

mi se ia sânge mult şi mi se lipeşte plasture
plec în urma bătrânului şi el se întoarce de pe scară fiindcă îşi uitase reţeta
toţi bătrânii sunt la fel când e vorba de preşedinţi
toţi tinerii sunt la fel când e vorba de bătrâni
pe uşa de la parter scrie închideţi cu grijă nu trântiţi
eu stau între două vârste şi scriu poezii pe tastatura cu litere şterse
a e o s c r i u n m sunt cele mai des lovite
fiindcă orice limbă are un schelet pe care creşte mai multă sau puţină carne
în funcţie de anotimpuri oasele scrâşnesc
dar mie îmi pare rău că nici limba nu rămâne la fel
aşa cum nimic nu poate fi simţit de două ori
uşa mea de la intrare este alta în fiecare zi câte puţin mai veche şi mai roasă
înţeleg că preşedinţii se schimbă dar de ce doamne ai lăsat
porţile sau zidurile sau limbile
mereu altele

aloe vera

mi-aş dori să îmi spună cineva la mulţi ani
dar nu există niciun expeditor să cheltuiască o brumă de tandreţe
pentru toamna din oasele mele rele
atâţia ani au mers la trap peste mine ca o herghelie de iepe sure cu ochi albaştri
fiindcă m-am născut într-o iarnă cenuşie cu cer spălăcit
din copilărie nu am mai avut o zi de naştere sărbătorită
nici vreun Crăciun sau Paşte
de parcă lumea voia să mă împingă cu barosul mai repede în pământ
atât de mult am ţinut la toţi eram rădăcina de cicoare greu de smuls
îi iubeam frumos cu gândul mereu ca apa şipotului curat
le duceam flori şi dulciuri preparate de mine
ştiam pe dinafară zilele de naştere ale rudelor
în sfârşit i-am spălat şi eu la fund pe copii şi pe bătrâni dar azi
nimeni nu-mi şterge lacrimile zi de zi
ei spun că trebuie să îmi accept soarta deşi nu am greşit nimic
ei spun că singurătatea e un lucru normal
de ce vor să fiu sfânta lor
ar fi fost aşa bine să fiu păcătoasă n-aş fi mâncat doar apă cu pâine
aş fi avut televizor şi radio şi poate şi o floare de ziua mea
mă trezesc în orice zi cu pleoape umflate nu mă mai recunosc în oglindă
îmi simt măruntaiele tocate ca vinetele coapte pe toate părţile
sunt mai rău ca pruncii cu lenjeria plină de urină acră nespălată şi nepieptănată
mă amestec cu gonoaiele menajere
dar simt o sete de viaţă aloe vera
e ziua mea copilul meu
sunt copilul pe care nu l-am născut fiindcă nu am avut bărbat
şi nicio noapte de dragoste sau de război

de la sine

dacă oamenii sunt pomi atunci sunt mai degrabă peri
fructele la înălţimea soarelui de amiază cu mustul dulce
cad şi ele de la sine
viermănoase sau nu cu sâmburii mici şi moi fiindcă omul se rupe
ca să se lepede pe pământ cu dinţii şi oasele netezite
se topeşte ca fagurele

*

la înmormântarea bunicii ea parcă nu mai avea riduri în coşciug
fruntea îi zâmbea soarelui de iarnă ca apa printr-o copcă
când ne-am întors de la cimitir
nu mai recunoşteam umbrela ei veche şi neagră din colţul dormitorului
oare ce căuta acolo se întrebau toţi

din mână în mână am împărţit coliva şi hainele
şi amintirile tălmăcite cu alt înţeles
era mai frig
probabil că vreun înger mic dintr-o icoană gângurea trist


*
într-o dimineaţă am văzut un curcubeu
a ţinut de-a lungul drumului până când cerul s-a dezlegat de pământ

eu singură

mi-am mânjit rochia de catifea

cu sânge alb de păpădie
alergam printre inimi de frunze şedeam cu pulpele goale pe pământul curat
în cerul pe care îl ştiam nu era loc pentru curcubeie
probabil că lumea era aşa de rotundă
încât loveam în pumni de ciudă până asfinţea soarele

*

seara am întâlnit un bărbat cu colţi de lup siberian
credeam că zâmbeşte pentru mine
nu ştiam de ce vorbea atât de rotund şi simplu ca o apă curată
până când am alunecat în ochii lui pe marginea şoldurilor
era aşa frig încât începusem să râd de furie
şi mă durea al nabii că luna aproape atingea luceafărul

*

altădată era un apus afurisit de violet
îmi zvâcneau tâmplele de durere ca o orgă dezacordată
atât de teamă mi-era să nu devin un manechin gol în vitrină
cu buzele murdare de sânge nevinovat
încât mi-am deschis ultima fereastră şi ultimul nasture până la pământ
inima mea s-a rotit puţin către soare răsare
apoi a început să bată din nou

*

de atunci nu mai şed pe pământul curat
iar seara port ochelari de soare
eu singură