Meseni

Aşa se făcea că ne adunam cu toţii în jurul mesei, bunici, părinţi şi nepoţi, şi nu spuneam decât istorii adevărate, dar, ca în familie, condimentate cu ceapă roşie şi boia dulce din plin. De obicei timpul istoriilor era la ora porumbului fiert în ceaunul de mămăligă, pe care eu puneam câteodată magiun de prune în loc de sare, numai dacă era destul de rece. Mă irita să mănânc porumb fiert, la fel cum mă irita să mănânc pepene din cauza sâmburilor mici şi mulţi. Dar numai aceea era ora poveştilor adevărate. Doamne, nu ne îmbătrâni, spunea bunicu, după care îşi îndrepta spinarea, îşi dregea glasul şi începea vreo poveste vânătorească veche, sau vreo poveste de la tăiatul porcului sau viţelului pe care nu l-au mai tăiat fiindcă nepoţica plângea prea tare şi se ruga să fie cruţat.

Din motive necunoscute mie, carnea de dobitoc crescut în ogradă e bună de gătit la bucătărie numai dacă animalul e ucis şi măcelărit proaspăt. Dacă vieţuitoarea moare întâmplător, chiar prin accident, este aruncată sau îngropată grabnic. Ceva din moartea aceea proaspătă, făcută cu mâna omului, este o garanţie a gustului şi calităţii de hrană pentru om. Omul nu este desigur o hienă, are nevoie să fie sigur că el însuşi s-a ridicat în lanţul trofic deasupra celorlalte vietăţi. Dar pentru mine în copilărie aceste sacrificii ale animalelor erau prea triste. Îmi aminteam de poezia lui Labiş şi mi se părea trist. Întotdeauna la masele în familie mi se dădeau părţile mai fragede şi mai gustoase până am mai crescut. După aceea gata. Nu mai aveam voie să critic niciun fel de mâncare. Sunt totuşi mândră în felul meu că am simţit odată că urechiuşele cumpărate de pe marginea şoselei de mama erau iuţi şi rele la gust, salvând astfel familia de la indigestie sau ceva mai rău.

La oraş ne întâlneam la vrmea poveştilor după mesele cu invitaţi pe vremea când înflorea liliacul şi pişcau ţânţarii din plin. Se povestea mai mult când era cald afară şi puteam şede sub bolta de viţă din curte. Aici mâncarea era aşezată în vase speciale, tacâmurile şi paharele perfect ordonate, şerveţelele înfoiate ca la restaurant. Rar se întâmpla să nu găseşti măsline tocate fin şi gogoşar roşu murat împodobind castronul cu icre ca o floare. La fel şi celelalte aperitive erau supraîncărcate cu ornamente. Mă aflam într-o lume în care se considera că mâncarea trebuie să fie preparată cu dragoste şi multă răbdare, unde toţi erau convinşi că pătrunjelul tocat sau în bucheţele este foarte de important şi pe platoul cu felii de lămâie pentru peşte, nu doar la mijocul ouălor umplute, fiindcă verdele bucură ochiul şi mâncarea trebuie să îţi facă cu ochiul. Unchiul meu era încântat de scrierile gastronomice ale lui Păstorel Teodoreanu, care fusese, din câte se spunea, un prieten de petrecere al tatălui său. La sfârşitul mesei adesea se adunau flori sau roşii sau fructe din grădină şi se făceau daruri generoase invitaţilor.

În felul acesta stomacul meu a oscilat între simplitatea rustică a mesei de scânduri cu muşama ieftină şi mesele sub bolta de viţă cu feţe de masă apretate şi dantelate tocmai bune pentru a fi pătate cu vreun pahar de vin roşu, unde felurile de mâncare aveau multe nuanţe şi înfăţişări. Şi pentru mine ambele situaţii mi-erau la fel de aproape de suflet şi la fel de dragi.

11 octombrie 2014

hepatoscopie

schiţez lumea ca pe un tors în cărbune

un studiu de examen pentru arte plastice
conform regulilor
am impresia că mă doare acut că oamenii fac de toate
în acelaşi timp plâng mănâncă mor se amestecă unii cu alţii
pe mine lăsaţi-mă în pace acum e prea mult vânt
înţelegeţi
toţi se ridică prin măduve şi creiere
urcă treptele
în spirală
nu mai e loc pe maidanul cu fiare vechi
mă adun fir cu fir
sunt femeie cu paşii subţiri ca oasele de peşte
încă locuiesc
o umbră în marea care nu iartă
doar gâtul meu se umflă peste măsură ca guşa păsărilor de apă
de prea mult nisip rece
vreau
să calc mai apăsat cu ochii ţintă în piept


(10 octombrie 2014)

culoarea hortensiilor la umbră

întotdeauna când plouă de-a-ndoaselea

prin mirosul de moarte proaspătă încă se prinde în ureche

vuietul sângelui ca într-o scoică

încă tremură viaţa ca o balerină pe sârmă cu umbrela ei  

acoperind soarele ca să nu cadă

se simte cum se înclină podeaua corabiei când căpitanul adoarme

când plouă mi-aduc aminte că nu am amestecat apa sfinţită

cu mustul roşu tulbure

niciodată

nu am călcat pe icoane aşa cum fac poeţii  

l-am lăsat pe dumnezeu în pace

nu am scuipat peste ochii păpuşilor adormite peste spinii martirilor

peste pâinea uscată în casa oamenilor săraci

lumea se spală de cenuşa sfinţilor şi de iubirea lui cristos

se spulberă totul ca stropii duşi de vânt

se cântă simfonii neterminate pentru ruguri duse de ape

madonele zâmbesc pe dinăuntru

ca o biserică încuiată

când pruncul plânge cu fruntea pe inima lor

*

e un miros curat de pâine proaspăt coaptă

o viaţă care pulsează dincolo de zidurile roase şi învrăjbite

cu soarele

se aude cum o bunică plânge citind poveştile lui andersen

cum un bătrân filatelist plânge lângă clasorul gol

cum un burlac cu părul alb ascultă discuri vechi zgâriate

dincolo de ferestrele murdare deschise larg

„eu cred în omul care-n viaţă-a suferit iubind”

„nu poţi opri din zborul ei o ciocârlie care-şi cântă bucuria”

în oraş se desprind afişele cu actori bătrâni

şi chipurile cântăreţilor cunoscuţi mai demult

oamenii încep să respire prin fulare groase

la un demisol cu muşcate roşii

un cerşetor recită glossa lui eminescu fiindcă plouă

şi nimeni nu ştie de ce

au dispărut ceasurile din pieţe şi atelierele de reparat

ceasuri ciorapi umbrele pantofi pălării

de ce

„drumurile noastre toate se vor întâlni vreodată”

*

pe străzile cu păpădii sunt tăiaţi copacii uscaţi şi stâlpii vechi de telegraf

se toarnă beton

se profanează cimitirele

se vobeşte la difuzoare mereu despre războaie mondiale

luna nu îşi arată niciodată faţa nevăzută

cei contemporani cu steaua polară dau mâna unii cu alţii timp îndelungat

şi copiii au palmele învineţite de afine şi mure

8 octombrie 2014

Ah, Mnemosine

prea obosită ca o furnică  cu picioarele întinse sub o frunză

sau cum curge nisipul de pe umerii copilului blond cu piele arămie

amintire despre scoicile de acum un an mai frumoase mai limpezi

prea obosită să mai dorm dimineaţa

mă trezesc odată cu gunoierii tovarăşii mei imaginari de suferinţă

fraţi vitregi cu pielea tăbăcită de mirosul brazilor ucişi

de cojile de portocală sau alte indulgenţe

prin scrumul ţigărilor care au ars atinse doar de două ori cu degetul

o dată când mi-am amintit ceva frumos şi încă o dată când am vrut să uit

acel ceva care se luptă cu visele mele

strigă marş eins zwei polizei şi în parc fanfara cânta

scherzando ca o violină peste pervazul toamnelor nesupuse

je me souviens/ des jours anciens/ et je pleure

5 octombrie 2014

Banii sau viaţa

Când am împlinit 18 ani, în loc de alt dar am fost informată că mă vor distruge cu toţii şi împreună cu întreg poporul român, fiindcă sunt prea inteligentă şi nimeni nu mă suportă. E adevărat că luam note maxime în şcoală şi în facultate, e adevărat că citeam sute de cărţi şi ţineam minte totul, dar sufletul şi caracterul meu erau mai luminate şi mai frumoase decât mintea. De aceea am crezut mereu că binele va învinge, am crezut în oameni, i-am iubit, am iertat mereu şi am sperat mereu...I-am iubit cu toată inima fără nicio pată, fără nicio greşeală, fără nicio ezitare.

Dar atunci tatăl meu mi-a spus că am prea mult suflet şi că acesta e defectul meu cel mai mare. Mama mea mi-a spus că ea va fi crezută de toţi şi mă va omorî chiar, deşi nu am greşit nimic, fiindcă numai cei răi au cuvânt în societate şi cei ca mine sunt rahat. Într-adevăr ea a obţinut tot ce a vrut şi a fost mereu respectată fiindcă era numai venin şi în curând mă va îngropa, cum a făcut cu toţi ceilalţi oameni mai buni din familia mea. Bărbatul pe care l-am iubit, fiindcă a insistat enorm o jumătate de an să intre în sufletul meu, mi-a spus că bărbaţii fug întotdeauna de femeile care îi iubesc prea mult şi a fugit şi el, deschizându-mi calea spre moarte. Şi oamenii din viaţa mea şi întreg poporul acesta atât de iubit de mine cu multă gingăşie şi căldură şi inimă curată, m-au respins complet şi m-au omorât de-a binelea fiindcă ţineam mult la ei toţi. Şi cei răi mi-au spus că oamenii de rând sunt proşti şi ei cred că eu, cea adevărată, am fost falsă şi mi-au mai spus că aceia buni nu au nicio putere în societate şi că lumea dintru începuturile ei, de la hoardele barbare şi mai de demult încoace, e condusă numai de oameni răi care îi menţin pe cei buni ca pe o turmă de proşti în servitudine. Iar oamenii de rând cred numai în cei răi, îi aleg şefi numai pe cei răi şi acţionează mereu numai conform instinctelor şi nu gândesc nimic. Că pot citi orice carte de istorie ca să înţeleg acest lucru. Şi că îi interesează numai sexul şi mâncarea şi nu îi înţeleg pe cei fără viaţă sexuală, cum am fost eu. Ei cred că aceia ca mine sunt nebuni. Iar toţi cei care gândesc de bine sunt distruşi dacă se trezesc la realitate şi sunt acceptaţi numai dacă înnebunesc. Aşa a şi fost mereu din câte am văzut, nu doar că mi s-a spus..

În concluzie nici bunătatea nici inteligenţa nu au nicio valoare, cum mai mulţi filozofi au recunoscut; tot ceea ce contează, vă jur din tot ce am văzut în 43 de ani şi jumătate, absolut singurul lucru care contează, este moneda falsă şi prefăcătoria în general, minciuna şi ura fără motiv... Că dacă ai copil şi e fată cel mai bine e să speri din tot sufletul că va fi proastă şi egoistă. Iar dacă ai băiat şi destui bani poţi să te bucuri dacă e inteligent numai dacă e educat să fie al dracu. Cum spunea un mare poet român într-o poezie, (citită de mine într-o ediţie mai veche, poate nu o cunoaşteţi) el trebuie să caute „desăvârşirea în rău”. Dacă voi avea timp voi căuta din nou acea carte la mine în casă, deşi multe lucruri mi-au fost luate. Ca să vă dau citatul exact şi numele poemului. Dar cui îi pasă? Ca o frumoasă nebună a marelui oraş, încă mai sper în bine, dar acum aproape ştiu că e prea târziu...Adevărul nu interesează niciodată pe nimeni şi aceasta este încă o lecţie de viaţă adevărată.

Dar cum puteţi trăi în atâta întuneric? Eu nu voi înţelege niciodată. Mă îngrozesc fiindcă am crezut în bine fiind şi mereu lucidă. Cei răi spun că v-aţi obişnuit treptat, că faceţi uz de droguri sau vicii sexuale, că sunteţi parţial lucizi doar...şi îmbătaţi de putere fiindcă vă ridicaţi pe spinări de sclavi în societate, cum spunea Adrian Păunescu în „Pământul, deocamdată”. Iar cei ca mine sunt doar alte lemne de aprins ruguri, altă carne de tun pentru ca aceia răi să huzurească. Iar răspunsul este vănare de vânt...blowing in the wind.

12 octombrie 2014

Scoarţă de biblie

azi mă îmbrac în haine noi

e o duminică mândră şi curată ţinută ca-n palme
corbului frate îi întind ochii mei
ca la o împărtăşanie când dumnezeu lipseşte
şi preoţii sunt copii jucându-se de-a părinţii

respir ca toţi oamenii
am ucis ceva între coastele mele fără să ştiu
au crescut mai apoi flori pe morminte şi lună nouă
pasărea neagră a rămas pe creanga uscată
cu bună-cuviinţă

în veacul care a vândut timpul pentru treiezeci de arginţi
ziua mea e cea mai luminată dintre toate
aşadar
mă usuc de lacrimă şi tu ciuguleşti
ce mai rămâne

12 octombrie 2014

mai sunt câteva

mai am câteva postări pe agonia pe care le voi pune şi aici înainte de a mă omorî...oricum e în zadar fiindcă nu am talent şi nu interesează pe nimeni. Pe blogger pot încă posta şi pe agonia deocamdată. O persoană care mă cunoştea totuşi m-a numit Monica pe agonia în loc de Cristina. Eu nu am greşit nimic toată viaţa...şi încă nu sunt moartă şi totuşi îmi schimbă numele...

musca de casă

era bine 

până într-o zi când musca de pe peretele dormitorului
către ger şi asfinţit
cântărea circa o tonă pentru mine
atunci am simţit prima oară cum capul unui cui devine floare
şi creşte în inima mea un fel de durere coaptă
vie ca jeraticul pentru caii năzdrăvani
poate că nu eram cardiacă şi aveam inimă de cetaceu
dar durerea era un semn că undeva pe firul vieţii se rupea ceva
sau poate cineva golise vreun borcan cu dulceaţă de nuci verzi
sau alte fructe în coajă
şi musca momită de dulce incredibil de enervantă şi tenace
ca toate muştele care te deşteaptă
a fâlfâit şi s-a topit într-o aripă neagră mult mai mare
am încercat să opresc vântul la uşa colibei mele şi n-am reuşit
se spune că încetul cu încetul omul învaţă să piardă să renunţe
să se resemneze că totul e alfa dar şi omega
în definitiv să stea fără acoperiş
dacă pică vreo muscă 

30 septembrie 2014

Demonii galbeni

Undeva era un loc foarte galben şi în miezul cel mai galben al galbenului era demonii galbeni. Copilul cu ochi negri ştia numai să tacă, nu înţelegea de ce alţii îl ocoleau. El mergea drept înainte şi vorbea drept, fără ascunzişuri. Când ajunse în lumea verde râse, fiindcă verdele este sănătos pentru ochi. Când ajunse în lumea albastră zâmbi, pentru că albastrul deschide tainiţele de comori ale inimii. În lumea roşie îşi şterse o lacrimă caldă, de bucurie că focul ardea domol ca în căsuţa bunicilor. Acolo găsea mereu roata de mămăligă şi laptele dulce umplea farfuria de aluminiu până la dungă. Într-o noapte din postul mare demonii galbeni au îmbrăcat în mantie aurie copilul şi l-au luat în împărăţia lor. Ochii lui s-au lărgit de groază şi de ţipăt mut. Nu mai era nici o roată de mămăligă, ci doar oameni îndrăgostiţi de umbre care se împerecheau pieziş ori făceau horă până când umbrele lor se topeau şi se mâncau unele pe altele. Erau oameni fără zâmbet sau lacrimi, care schimbau cuvinte peste cuvinte peste alte cuvinte între ei. Copilul plângea în hohote, avea gâtlejul strâmtorat şi aproape se îneca. Galbenul din ochii demonilor îi sfredelea pupilele. El încă tăcea, dar înghiţise prea mult galben. Era tot mai subţire, tâmplele i se apropiau una de alta, umerii la fel. Crescuse mult, era mai înalt decât toţi demonii, dar umbla printre ei ca pe beţe lungi de chibrit. Ochii lui erau tot mai mari, atât de mari încât acopereau soarele care devenise negru.

Apoi a început să urce în genunchi şi coate treptele castelului galben. Apoi s-a aruncat din vârful turnului cel mai galben. Dar nu, demonii galbeni nu au murit şi nici nu au zburat în altă parte. Doar că în lumea de unde plecase copilul a mirosit mai mult timp a tămâie şi smirnă.


1 octombrie 2014

pociump

un om viu prin amintiri

mă trăgeam din sfânta treime târnavă mureş olt

întru care mi s-au împrăştiat toţi străbunii

cenuşă de fag sau de stejar   

toţi mă alungaseră în afară de oamenii tare cărunţi

şi din prea multă dragoste pentru toată firea

stăteam lipită de pământ

am rămas acasă

ca un cuib de rândunică în care suflă crivăţul

cu braţele săpate de râuri cusute pe ie 

amestecate cu sânge

în ştergarul alb din laviţa cu flori

ridicam trecutul spre cer ca pe un prunc

soarele ţipa luna scâncea stelele gângureau a mirare

plăteam dijmă un dram de uitare un dram somn 

un dram de ţie doamne sub bolta afumată

prin veacuri de lumini de ceară

eu cu umbra mea

femeie singură în ţara cu deltă

din apa mării numită neagră