HONI SOIT QUI MAL Y PENSE

CÂTEVA VIDEO CU MINE

duminică, 31 august 2014

Lysis

dacă eşti prietenul meu mă vei crede întotdeauna pe cuvânt
vom muşca din aceeaşi portocală chiar dacă ştim
că pietrele trec şi apa rămâne
chiar dacă eu citesc Heidegger şi Kierkegaard şi nu-mi plac Noica sau Ţuţea
chiar dacă îi preţuiesc pe Slavici şi pe Sadoveanu şi încă mă îngrozeşte Picasso
chiar dacă plâng fără cuvinte încet de tot şi vreau uneori
să mai jucăm un ţintar cu boabe de fasole până se lasă noaptea
şi mă vei crede când îţi voi vorbi despre pădurea neagră
de vise prea înalte şi despre catacombele furnicilor războinice

în clipa asta stăm faţă-n faţă la masa tăcerii
şi măsurăm timpul necesar luminii să fugă de la unul la celălalt
zâmbim amândoi la fel oricât ne doare
fiindcă lacrima ne-ar despărţi definitiv precum sabia dintre Tristan şi Isolda
ca pe toţi oamenii care nu au trădat nici din iubire

~~~~~~~~~~~~~~~~~~
 

* Notă: Cel mai mare paradox al literaturii e că foloseşte drept materie primă pentru obiectul artistic limbajul verbal. Poezia e şi ea o chestiune de gust, nu de discuţie. Cât despre "mesajul" acestei poezii, el este unul pacifist şi platonic, chiar utopic, chiar dacă nu prea e la modă.
 
(31 august 2014)

sâmbătă, 30 august 2014

Călători şi canibali

Teama de a fi înghiţit are origini mitice şi străvechi în orice cultură. Cronos ( Saturn ) îşi înghite odraslele, Iona e înghiţit de balenă, vârcolacii înghit luna. Copiii învaţă această teamă şi eventual află antidotul când li se povesteşte despre balaurii sau căpcăunii care înghit oameni, despre capra cu trei iezi, Hansel şi Gretel sau scufiţa roşie. Este inutil a explica de ce fantasma disoluţiei în sucuri digestive face parte din educaţia primară a puiului de om. Omul este o creatură heterofagă şi omnivoră asupra căreia cultura a imprimat norme diferite în ce priveşte comportamentul alimentar sau alte activităţi care au la bază un insitinct. Canibalismul este în general văzut drept semn de sălbăticie şi barbarie şi este marginalizat de societatea ipocrită. Este tabu, precum incestul. Este amintit şi în celebrul roman Robinson Crusoe. Vreau să subliniez morala povestirii Falk al lui Conrad (care descrie canibalismul şi în mai cunoscutul său roman Inima întunericului), unde eroul mărturiseşte că a gustat carne de om, ceea ce duce la eşecul său în societate şi izolarea lui perpetuă. Iubirea nu este niciodată mai puternică decât norma şi uşurarea produsă de mărturisire apare ca un fel de vomă dezgustătoare pentru ceilalţi. Şi este vorba de voma unui canibal.

Poate mai convingătoare pentru alţii apare pledoaria psihanalitică (începând cu „Totem şi tabu”) în care antropofagia este idealizată în simbolul uciderii şi mâncării tatălui ori a forţei creatoare primordiale, aşezat la baza tuturor religiilor. Fiii încearcă astfel să dobândească o parte din puterea defunctului. Acest motiv există evident în imaginarul colectiv al multor popoare. Aş aminti nu doar celebra poveste a cinei cea de taină, ci şi o povestire a cărei origine mi s-a şters din memorie, pe care o citisem în copilărie sau în fragedă adolescenţă. Era vorba de un călător tânăr care avea aceeaşi destinaţie pe un vapor cu un colet de pastramă. Din diverse motive, tânărul, în ciuda faptului că era un om cinstit, gustă zilnic câte puţin din acel colet şi, fiindcă era bun, îl mănâncă tot. Vă imaginaţi surpriza bietului nenorocit când, la destinaţie, află, probabil în urma unei scrisori, că îşi mâncase propriul tată, pe care altcineva îl sărase pentru a îi transporta trupul spre înhumare pe alte tărâmuri! În diferite alte povestiri se face transfer de responsabilitate asupra animalelor domestice, precum pisica mortului, care consumă, parcă ritualic şi ea, o parte din trupul fostului stăpân.

Aceeaşi temă a uciderii urmată imediat de digestie se întâlneşte în romanul Parfumul al lui Suskind. Este simbolic faptul că eroul principal, un criminal în serie de această dată, este consumat, odată cu urmele crimelor sale, chiar în Cimitirul Inocenţilor. Criminalul se identifică cu frumoasele sale victime lipsite de apărare şi inocente şi este consumat prin urmare drept hrană apetisantă de către forţele întunecate ale omenirii care îşi aflau adăpostul printre morminte, precum nişte paznici ai infernului. Acest erou monstruos este mâncat de viu (spre deosebire de actele canibalice obişnuite care consumă doar carnea celui decedat), şi astfel victimele sale îşi găsesc odihna binemeritată.

Este clar că actul canibalic este asociat adesea cu supravieţuirea in extremis şi dobândirea unei alte şanse ori a unei vieţi noi mai puternice, mai prospere. Moartea prin înghiţire este legată de instinctul de supravieţuire şi nevoia bazală de hrană. Pentru a îşi găsi drumul spre casă Ulise trece de ciclopul Polifem şi se strecoară printre Scilla şi Caribda. Cu preţ de carne omenească. Pentru unii instinctul apare deformat drept „mănâncă sau vei fi mâncat”, un fel de vulgarizare a ideii „homo homini lupus”. Cu zâmbet îmi amintesc azi vremea copilăriei când, dacă mă plângeam de mâncărimi de ţânţari sau purici, etc. „Mă mănâncă...” mi se răspundea prompt şi glumeţ: „mănâncă-l şi tu pe el”. Ad litteram canibalismul ar fi un mod de hrănire parazitară şi fără efortul dobândirii hranei prin muncă sau prin luptă dreaptă, şi prin aceasta încă o dată imoral.

vineri, 29 august 2014

cuneiforme



nici măcar atât
mi-am scris poemul şi am curăţat surplusul de sânge
am decorat literele gotice cu foiţă de aur
am înţepat fiecare înfloritură cu igliţa bunicii
să fie hârtia dantelată ca la cofetărie sub prăjituri
dar voi nici nu aţi privit

v-am povestit de ce îmi plac vitraliile înalte din  Sainte-Chapelle
sau zâmbetul aproape inuman al îngerilor de la Chartres
v-am explicat de ce Gaudi a înflorit piatra aşa cum fac copiii
castele din zeamă subţire de nămol şi apă de mare
am plâns pentru frumos am văzut curcubeie printre gene am întins mâinile
ca nişte cârcei de iederă
ca nişte guri de pui de rândunică
dar zidurile îmi alunecau printre degete
oriunde deschideam o fereastră erau alte ziduri mai reci
de parcă eram micul prinţ trădat de cerşetorul lacom

şi nicio scrisoare la uşă
nici măcar o inimă copiată la indigo
dintr-un prospect pentru medicamente compensate

pavilionul central



teatru de idei:
o cameră bine aerisită cu o cutie neagră sub fereastră
o tânără între două vârste în blugi demodaţi

monolog cu voce tare:
când am ascultat păsările nu ştiam care e privighetoare
şi nu am îndrăznit să îi dau nume
în anii de ucenicie am învăţat doar să aplec capul
în anii de rătăcire nu am inventat niciun drum
în anii de tăcere niciun cuvânt
şi-apoi am murit pe marginea prăpastiei în care nu sărisem

aparte:
se pare că încă semăn cu toţi ceilalţi
am aceeaşi umbră haşurată gros
ca şi cei care au căzut din picioare înaintea mea
am aceeaşi foame de lumină
pun mereu punctul pe i dedesubt nu deasupra
şi recunosc
că nu sunt singura
că şi eu am îmbătrânit prea devreme şi mi-au lăsat doar lumânarea
plus solniţa cu sare foarte amară
perfect naturală
la nevoie

banda sonoră:
let it be nai şi cimpoi 
zgomotul apei la chiuvetă


august târziu



în capitală au împuşcat iar artificii
să zgârie buricul lui dumnezeu
peste terasele blocurilor mor pescăruşii de mare
cu ciocurile în cruce
cu atâta cruzime...

plouă moale
aşa cum laşi să pice vinul pe podea să curgă de la sine
când abia înclini paharul
toamna cade peste huma lumii
ţie doamne
toate le-am închinat

din pâine se fac oameni din oameni se face pâine
pe jumătate uitată în altarul bisericii


(29 august 2014, Bucureşti)



Scrisoare fetiţei mele nenăscute

Să-ţi spun mica mea lighioană o poveste. Să-ţi crească genele lungi şi strălucitoare ca raza lunii şi buzele ca miezul de strugure. Să te înalţi în lumea asta cuminte şi fericită. Bestie mică, tu te-ai născut când clopotul din satul bunicilor mei chema la sfânta liturghie de duminică bătrânii îmbărcaţi în haine scoase din laviţe cu miros de busuioc. Era sfârşit de vară, înainte de sfânta Măria mică. Peste drumul prăfuit norii coborau grei, se isca pricină de furtună. Dar oamenii îşi luau umbrelele vechi din colţul de lângă sobă şi se duceau la slujbă, că nu se cade să laşi sfânta biserică goală, că tot Dumnezeu a lăsat pe pământ urgia apelor. Tu te-ai născut exact când ploaia aceea mare a izbit amarnic ţiglele caselor şi poate chiar atunci fulgerul a lovit stejarul popii de lângă malul râului. Aşa îi spuneau oamenii, stejarul popii, din vremea când un fost părinte al bisericii l-a salvat de la înec pe copilul ciobanului oblu cu stejarul acela. Stejarul a luat foc şi a rămas negru şi trăznit în picioare. Oamenii treceau mai apoi pe drum şi se închinau. Şi fiindcă toate ni se trag de la Adam şi Eva, am hotârât să te botezăm cu nume vechi, după lelea Frosina din grui, cea care ne aducea lapte cald şi proaspăt muls de la vaca ei bălţată, fie-i ţărâna uşoară. Numai că după un timp mi-a părut rău şi nu-mi prea mai venea să te strig aşa. Mă gândeam că la şcoală copiii vor râde poate de numele tău mai şui, fiindcă nu mai este în legea lumii din zilele noastre. Şi cum satul nostru nu are şcoală, poate va da Domnul să ajungi la şcoala din târg şi să fii oiţa ţurcană între oiţele ţigăi. Ceilalţi poate nu vor înţelege, dihania mamii. De aceea îţi spun dihanie câteodată, eşti o dihanie micuţă cu unghiile micuţe şi roz. Dar acum nu mai pot să îţi schimb numele. Câteodată obosesc să tot deretic în casa noastră veche şi eu sunt singura din sat care a venit aici de la oraş. Mi s-a lipit sufletul ca mămăliga de ceaun de drag de locul ăsta curat lăsat de Dumnezeu. Şi precis e un semn de la Domnul că tu ţi-ai tras sufletul pentru prima oară tocmai când tuna şi fulgera. Ţi-am povestit cum a fost fiindcă văd că zâmbeşti, puiuţ, acum te las să visezi un car de jucării şi bomboane în staniol până când stelele luminează în linişte peste casă. Mâine când vei deschide ochişorii ai să vezi că mama n-a uitat să îţi pună smoc de spice coapte şi gherghine roşii la capul patului. Dormi.

duminică, 24 august 2014

rupestră




viaţa mea sfârşeşte aici / într-o seară de duminică
după ce crucea şi globul de pe catapeteasmă s-au răcit
niciodată nu am simţit mai multă nedurere neiubire neteamă
e asfaltul gol şi sec pentru tălpile mele cutia de rezonanţă nu mai are ecou
păşesc asimetric/ am sufletul otova/ nu am nimic mai bun de făcut

decât să fixez de-a dreptul în plin oamenii
fără niciun gând
doar umbra cotului meu se ia la braţ cu celelalte umbre
en passant
siluetă după siluetă
femeile lui Modigliani/ măiestrele lui Brâncuşi
la dolce morte della luce
toate curg în gânduri/  gândurile în alte gânduri până şi luntrea lui Caron
şi tocmai acum buzele mi-au paralizat ca să nu pot dovedi nimic

vineri, 22 august 2014

Justiţie sine die

Băă fraţilor, nu e bine! Repetăm ultima scenă, aia cu violul şi crima. Femeia trebuie să moară, cretinilor! Întoarceţi-vă la camera de filmat, daţi cadrele înapoi, uitaţi-vă bre...aici cuţitul violatorului trebuie să îi taie beregata de-a binelea. Fraţilor, oamenii vor dreptate şi deci răzbunare. Cum dracu’ vrei să înţeleagă că femeia era tânără şi trebuia să aibă integrare în relaţii sociale normale, drepturile omului ş.a.m.d., centre de ajutor pentru stresul postraumatic, centre de suport pentru cei excluşi social, etc. Etc. E prea mult fraţilor pentru omul de rând. Ăla prin dreptate înţelege crimă, bă. Femeia trebuie să moară ca să justificăm apoi de ce moare banditul. Aia e dreptatea fraţilor, pedepsirea vinovaţilor, nu drepturile pentru o femeie. Aia oricum şi-o merita, aşa zic toţi. Oamenii au nevoie de dreptate fraţilor.

....................
?

joi, 21 august 2014

scenariu sentimental



femeia stă mai întâi în palma bărbatului când el se odihneşte
dacă pleacă la muncă o lasă în gropiţa din aşternut
ea dospeşte ca aluatul
se înalţă
şi culege toate florile toate merele toate grânele
el se întoarce şi priveşte prăpădul
neputincios
priveşte în pântecul ei prin vârful degetelor
ea mătură şi deretică apoi
palma de pământ pe care au şezut amândoi

bărbatul şi femeia lui
dezleagă cozile cometelor cu mâinile împreunate
sunt un supercontinent de-o clipă
dacă se rup unul de altul se ivesc oceane şi arhipelaguri încă nenumite
sub tâmpla lui sub tâmpla ei şi de la capăt

miercuri, 20 august 2014

recviem pentru pasărea fără aripi




undeva cândva între femei
tate păsările mor cu picioarele întinse la spate
femeia mamut pronunţă cuvintele rotund cu afectare
un je m’en fiche după fiecare inspir
orgoliul celui care crede că ştie mai mult 
femeia ţestoasă stă spăşită să o plouă cu pasărea pe cap
pui golaş aruncat de stăpânii unei case cu gard înalt şi perfect opac


*
e grea moartea nu-i aşa bolborosea un vecin venit în vizită
bătrâna strânge marginea patului cu dinţii parcă tot mai tare
cu geamătul celui care a înţeles
sub icoana sfintei familii cu porumbel şi inimă cu raze
un amestec de somn şi nesomn un ghem de noapte şi zi în spuză
un boţ de aluat de trup de om peste care trece sucitorul
şi lasă alte şi alte cocoloaşe


*
îi spui morţii nu şi nu şi nu
ea te îndoapă zilnic cu linguriţa te păcăleşte să înghiţi poveşti
eşti sugarul din căruciorul cu măsuţă biberonul cu griş moale zboară
în jurul tău ca un elicopter bâzâie el sau tu că nu vrei să zbori
încetul cu încetul vei învăţa mersul mai întâi peste ape
mai apoi pe sub luminiş


*
în coasta lipsă a bărbatului pipăi epicentrul
cutremurul se propagă în lumea de piese de domino un şir foarte lung
de femei care cad una într-alta din cot în cot din genunchi în genunchi
până la cea mai intangibilă vreuna care să sfideze gravitaţia
cea din urmă matrioşcă descoperită
gramul de aur dintr-un munte de steril
să fi fost iubirea mai tare decât moartea ori altfel de moarte

marți, 19 august 2014

gimnastica de dimineaţă



bună dimineaţa
dacă faci ochii mici viaţa ta aleargă la fereastră ca o zână
îşi scutură părul de flori de cireş îşi ridică poalele lungi între degete
ar fi de mirare să nu fii îndrăgostit să nu vezi cum cresc între nori
perechi de lebede perechi de inimi albe
în timp ce îţi bei ceaiul de rozmarin
bună dimineaţa îţi poruncesc
dacă priveşti fix cu ochii mari
vezi viaţa asta
cocotă bătrână cu fardul gros şi nările lărgite
te adulmecă de parcă ai fi murit pe jumătate
îţi trânteşte pe masă pâinea uscată şi oul răscopt
ţine nu e vreme de tocmeală ia un strop de lumină un strop de sare pe limbă
şi înghite în sec
aşa ...deschide ochii încetişor până când vieţile tale se iau la trântă
şi se fac praf una pe alta

pilula digitală



cu vârful degetelor atingeam florile de gheaţă din fereastră
erau prea frumoase aveam unghii prea moi să le desprind
în lumea aceea erau singurele flori adevărate

nu ştiam că oamenii mari au dinţii şi unghiile puternice
că femeile au tocuri înalte şi bărbaţii braţele tari
că atunci când cresc ei nu fură florile de gheaţă
şi poartă mănuşi pentru toate degetele

după ce şi-au pierdut culoarea de zmeură
degetele lor rămân nişte copii bătrâni
încă s-ar mai juca dar nu mai au pielea fragedă
unii sunt bătătoriţi şi palizi
împing din ce în ce pământul din ghivecele cu muşcate
se întind la răsărit sau la apus
flutură a mirare sau binecuvântare
palpează profund în coşul pieptului inima
ca pe-o floare carnivoră care îi înghite

sâmbătă, 16 august 2014

în legea firii



dacă omul nu are o doză sănătoasă de nebunie
ceilalţi îl miros aşa cum pisica simte care nu e puiul ei
îl înghiontesc şi-l dau deoparte
va da din colţ în colţ toată viaţa
se va usca singur precum un melc în cochilie
fără să guste fructele pământului
şi va muri întins în pat ca aluatul moale subţiat între degete

joi, 14 august 2014

pui abandonaţi

Luni, 11 august 2014. Mama, o văduvă de 67 de ani, pleacă dimineaţa la serviciu. Zile de caniculă. În drum trece pe lângă maidanul de cartier, unde contribuabilii aruncă diverse, că aşa e omul. Aude un piut puternic şi disperat. Merge mai departe. Se întoarce de la serviciu pe acelaşi drum. Din punga de plastic albastră două cioculeţe îşi cer dreptul la respirare şi piuie disperate. Mama, care dă apă şi hrană zilnic unui câine aciuit la poarta ei, se înmoaie de milă şi se apropie prin mirosul gunoaielor de tot felul de punga magică. Ia puii în nişte şerveţele şi îi aduce acasă. Două grămăjoare de viaţă ajung din gunoi pe o tavă cu fân proaspăt. Nici nu au pene încă şi plâng încontinuu. Ce or fi? Vorbim la telefon. După masa, după două nopţi nedormite de căldură şi durere de măsea, hotărăsc să merg la ea acasă, să văd puii şi să dorm în mai multă răcoare. Hotărâm, împreună cu vecinii, că ar fi pescăruşi. Îi spun mamei că nu putem creşte pescăruşi. Săracii, sunt condamnaţi. Le fac două poze. Le dăm apă şi unul dintre ei bea cam multă. Or fi precis păsări de apă, conchidem.

Marţi 12 august. Mă trezesc după numai vreo două ore de somn întreaga noapte. Puii încă trăiesc, mi-e milă până la greaţă. Mama pleacă din nou la serviciu. Eu fierb un ou şi încerc să le dau pescăruşilor. Culmea, mănâncă. Cel care băuse apă, bea din nou. Celălalt refuză. Amândoi sunt vioi şi se ridică în gheruţe cu cioculeţul mărişor şi puternic, ciupindu-mă de degete. Le-am dat numai un gălbenuş şi doar unul a mâncat , cu chiu cu vai. Este foarte dificil să le deschid ciocul să înghită. După masa mă hotărăsc să îi iau totuşi cu mine la bloc. Mama zice să îi las cu ea. Eu insist că oricum sunt condamnaţi, ea nu are oricum răbdare şi timp să le dea în guşă. Îi iau într-o cutie cu găuri şi plec cu taxiul. Noroc că avea aer condiţionat. Seara le dau din nou gălbenuş dar şi puţin albuş. Amândoi sunt încă bine.

Miercuri 13 august. Mă trezesc cu greu la 8 dimineaţa după 8 ore de somn. Nu dormisem vreo trei nopţi. Merg la un consult la medic. Mă întorc la pui. Unul dintre ei e parcă mai vioi decât celălalt. Cel care băuse apă e mai molatec, merge spre rău. Le dau amândurora gălbenuş fiert din nou şi mălai cu apă şi albuş. Sun la asociaţia ornitologică şi trimit prin mail pozele cu găluştele mele. Mi se spune că sunt porumbei şi că sunt mai rezistenţi ca alte specii. Ce să le dau să mănânce. Grâu, spune un expert care vorbea prost româneşte. Mă îndoiesc că bieţii pui pot să digere, abia ieşiţi din găoace, crusta grâului. Continui să le dau mălai, deşi domnişoara de acolo spunea că mălaiul e prea prelucrat şi nu e bine. Noaptea pic de oboseală, încă nu recuperasem.

Joi. Mă trezesc abia la 11, de data aceasta odihnită. Puii? Da, unul e bine, pe celălalt îl trage aţa să moară. Mi-e din nou greaţă de milă. Semnele sunt abia vizibile, dar dacă aşa începe va fi tot mai rău...Greşesc şi din nou le dau apă şi cel bolnav iar bea puţin. Apoi îmi dau seama dar e prea târziu. Le dau din nou să mănânce. Bietul pui slăbit încă deschide cioculeţul larg. După masa merg la dentist, îmi scot o măsea de minte. Mă întorc la pui. Acum e evident că acela bolnav nu mai are mult de suferit pe lumea asta. Taximetristul cu care venisem mi-a spus că şi el a crescut porumbei mici şi le-a dat pâine înmuiată în apă şi stoarsă bine. Le dau şi eu puţin miez, dar am impresia că se face cocoloaşe cleioase şi mă tem să nu fi greşit din nou. Cred că le va sta în guşuliţă ca nişte pietricele , nu ştiu dacă vor digera. De fapt, dacă va digera. Pentru celălalt pui semnele vitale sunt tot mai slabe. I-am pus în cutii separate. Deşi puiul mai viguros mai voia să mănânce, nu îi mai dau. Mă tem să nu îi dau prea mult, aşa cum celălalt a băut prea mult. Ăsta cere mereu mâncare, prea mult. Ştiu, sunt în perioada de creştere a penelor dar mi-e teamă să îl îndop. E noapte târziu, scriu această poveste despre un om rău care a preferat să lase creaturile mici în plata Domnului pe gunoi, poate era mai bine să îi omoare săracii...Între timp, puiuţul agonizează în cutia de pantofi. Doamne, dă-i moarte mai uşoară... Eu sunt îngrijorată că le-am dat pâine cocoloaşe, nu ştiu cum va fi celălalt mâine. Oare îmi va mai ciuguli mâinile cu vioiciune? Bietele creaturi...cel puţin le-am dat o a doua şansă. Neştiute sunt căile Domnului. Ora 11 seara. Bietul puiuţ e mort. Frăţiorul lui doarme.

miercuri, 13 august 2014

verde de april



mă aşezam la masa cu sertar ros de carii
şi mâzgăleam verdele de april
deseneam curbele cu florarul fiindcă era nevoie de soare
unghiurile drepte cu echerul fiindcă era nevoie de umbră
prindeam forma florilor după ureche
fluturii palpitând dintre corzi de mandolină 

fericirea venea la oră exactă ca un  poştaş pe bicicletă
simţeam zvâcnetul arcurilor fără amortizare
şi aşteptam să îmi arunce pachetul

bunica înăbuşea cremă de zahăr ars cu vanilie
în  prund înfloreau prunii ca o dantelă verzuie cu ochiuri largi
pe pălăria mea se deschideau margarete şi panseluţe
când trenurile fluierau ştiam că joaca s-a terminat

trăgeam de ultimul fir de soare până se înnopta
toate visele erau moi
şi nu-mi păsa când pica luna pe cămaşa mea de noapte cu căpşuni

duminică, 10 august 2014

Şoarecele alb

Au trecut anii ca într-o clepsidră de jucărie cu nisip roz. Încă mai am ceasul bijuterie de secol 17-18 de la bunica, dar cine ar fi avut bani să cumpere o clepsidră adevărată? Ceasul acela nu mai ţine timpul în el. După ce am crescut, familia a aruncat aproape toate vechiturile, inclusiv maşinăria cu manivelă de măcinat piperul sau mojarul mare de bronz cu sunet de clopot, în care pisam scorţişoara. Câteodată îmi pare că au trecut secolele peste mine. Mai ales după ce am pierdut colecţia mea de monede vechi în toate culorile. S-au dus banii vechi şi banii noi nu au venit pe nicio fereastră. Mai ascult uneori sunetul paharelor de cristal care au ieşit triumfătoare din multe cutremure. Mai privesc bibelourile, ce e drept cârpite, cel Capodimonte sau cel vienez de secolul 19 şi serviciul de masă Kahla cu supieră şi luciu de platină. Crescusem printre vechituri, cu viaţa ritmată de o pendulă veche, şi ea pierdută azi. Eram doar un şoarece alb de bibliotecă şi mestecam aproape orice fel de carte cu aceeaşi poftă. Mai am şi azi cartea mea cu poveşti vechi de Andersen, în care păstoriţa şi hornarul de porţelan se întorc înapoi acasă din fuga lor în lumea largă.

Într-o zi ploua şi am luat un taxi din mers. Era o limuzină albă, dar cu tarif normal. Mă simţeam ca un câine ud pe o pernă de catifea. Nu-i nimic, îmi întind picioarele, respir adânc. E ca atunci când am ieşit o singură dată cu colegii de facultate la o bere. Nu consumam, am comandat martini cu lămâie, era ieftin în anii 90. Un coleg mă şicanează, nu-i nimic. Îmi întind picioarele sub masă, respir adânc, se va duce şi asta. E la fel ca atunci când duceam lumânarea la singura nuntă din copilăria mea. Nu-i nimic că este înaltă, trebuie doar să am grijă cum cobor treptele bisericii, pas cu pas. Purtam rochie roz ca nisipul din clepsidra de jucărie. De atunci şoarecele meu alb din cutia de pantofi şi-a întins de multe ori lăbuţele. Acum a amorţit, are ochii roşii umezi, poate că e o zână vrăjită de vreun duh rău.

sâmbătă, 9 august 2014

pinacotecă de vară

azi sunt mândră de cuşca în care m-au închis
e înaltă şi prinsă de cârligul lunii în caz că vreau să zbor
am toată libertatea 
gândurile celorlalţi sâsâie în jurul meu ca un cârd de gâşte
furioase că nu mă pot atinge
ţin post de cuvinte rar înghit vreo vorbă emancipată
ca pe-o găluşcă fierbinte
peticul de praf de sub tălpi e mereu altul
slavă ţie viaţă
calc apăsat ca un stetoscop prezic furtuna din rănile pământului
sunt fata în albastru a lui mişu popp poţi citi pe chipul meu calm fericirea
vârsta la care încă mi-e dulce să-mi amintesc
ceea ce ştiu numai eu
clopoţeii violet izma sălbatică măcrişul proaspăt boabele de porumbar
fluierul cioplit în papură tăciunii care sfârâie
toate odăjdiile de sărbătoare ale verii
până când mă vei vedea din nou într-o pictură de tonitza
după schimbarea la faţă

memento

trecuseră ani mulţi ea era doar o absenţă
inexplicabilă ca un inel de fum
nimeni nu mi-a spus nimic
până când am înţeles că părul ei nisipiu se topise
la vremea nunţii libelulelor
ea se aplecase prea mult cu hainele mai grele decât ceaţa
într-o înserare cafea cu lapte
cu ochii ei adânci ca nişte nuferi murdari de nămol
cu mâinile ei care ţineau oraşul ghem
ca pe un câine rănit într-o pătură
printre gesturi demodate şi absente
aşa cum se clatină un ciot de creangă lângă trunchi
cuvintele ei încă se mai auzeau ascuţite sparte
cioburi de bibelou sub baros
unii plângeau în pumni cu buzele tremurând
vedeam prin fumul gros doar nişte măşti negre
încercau să uite că erau înrudiţi cu moartea
ca în capriciile lui goya   
priveam peste gard credeam că nimeni nu are drept să judece
de ce oare era atât moloz ce încercau să ascundă dedesubt
în afara inelului ei de logodnă


grup primar



erau un soi de oameni care bat din inimă
ca dintr-o coadă de peşte
plezneau viaţa doar din când în când
zâmbeau cu buzele în linie dreaptă
râdeau fals ca şi cum încercau o monedă între dinţi

ea spărgea rar farfurii ieftine
el împuşca rar ţinte în parcul de distracţii
ea avea arsuri de detergent pe piele
el se tăia mereu cu lama de ras
ea folosea cremă nivea
el dormea în indispensabili

era mereu ceva foarte important
precum cutele în plus ale feţei de masă
totul trebuia să fie întins şi neted
impecabil
ca o şosea pentru trafic accelerat

când se certau se jucau de-a ariciul şi vulpea
apoi schimbau rolurile între ei
erau doi oameni într-o maşină dacia
vreme de un sfert de secol

vineri, 8 august 2014

mărăcinele


lângă gardul negru de scânduri
lângă inima carului ruginind
la temelia casei
cresc florile de piatră roşu aprins

„păi mărăcine mărăcine măi copil copil ca tine”...
cosiţele bătrânei sunt legate strâns şi subţiri ca o sfoară 
a împietrit şi ea pe laviţă printre fotografii în ramă
numai fete şi ficiori
cu buzele mute
ca Isus din troiţa de la poartă

„păi mută-ţi casa lângă mine ori ia-ţi gândul de la mine”...
pe raftul de sub grindă un păianjen învârte pânză
peste fusul mâncat de cari
peste custura veche cu pământ uscat de-acum un veac
în ochiul drept al bătrânei creşte 
lumina unui bob de lacrimă

doar umbra mărului din curte încă merge rotund după soare
odinioară şi azi

joi, 7 august 2014

flashback

poate să plouă
am pumnul plin de zgrunţuri de soare
hrănesc dropiile roşii din pieptul meu
altfel ar zbura împotriva firii
viaţa
s-a tot umflat ca o gogoaşă de vierme de mătase
avem nevoie şi de viermi şi de mătase
avem nevoie şi de ploaie şi de soare
dar nu de dropii roşii
mă tem să rostesc cuvinte lipsite de graţie
fiindcă vor cădea pe pământ
şi pământul va prinde sămânţă din orice
în această noapte a iguanei
dragostea rămâne restul e tăcere

unii spun că viaţa e ca o apă


cerul e greu ochii păpuşilor sunt tulburi
e mult prea plin de măşti de groază
de rânjete de clovni care îşi spală fardul
în acelaşi lighean
o ultimă dragoste moare
sub paharul gol întors ca o clepsidră
pe spinarea bolnavă a lumii
şi cât de frumos începuse
spuneau sibilele cu glasul de cristal


*
strâng pumnii de durere iar ea îmi încalecă pe inimă
îmi rupe creierul ca pe-o juma de nucă
mă fură dincolo de centura de castitate
şi toţi spun că încă mai vor
încă un pic de vin roşu pe giulgiu
încă o pată pe rochia miresei
încă o icoană mânjită de ceară ferecată în aur
doamne de ce ai lăsat


*
în grădina secretă un copil al nimănui
muşcă dintr-o cireaşă amară
voia să crească să facă ocolul pământului
dar jerbele de crini s-au uscat prea devreme
fiindcă doar moartea nu e liberă
vom dispărea
şi eu şi pasărea mea albă

marți, 5 august 2014

Vorbele tatei

Un lucru pe care mi-l spunea mereu tatăl meu şi pe care nu îl puteam înţelege era: „Nu contează ceea ce spun, este mai important ceea ce gândesc şi eu gândesc binele”.

Această aserţiune era absurdă, lipsită de sens sau valoare de adevăr pentru mine. Întotdeauna am crezut că vorbele sunt mai importante decât ceea ce se petrece dedesubtul lor, respectiv gândirea invizibilă, inaudibilă, imperceptibilă. Chiar şi când am studiat anumite teorii psihologice despre legătura dintre psihic şi fundamentul neurofiziologic, nu puteam înţelege afirmaţia tatălui meu. Credeam simplu că limbajul verbal are cu adevărat calitatea de a influenţa fizic şi psihic o altă persoană şi eventual rol creator, de a crea sau altera organizarea materiei şi fluxului de energie din univers, prin influenţarea structurilor creierului uman, plecând de la ideea fundamentală a creaţiei: „La început era Cuvântul si Cuvântul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvântul”. Chiar şi în aceste vorbe din Evanghelia după Ioan apare corespondenţa, identitatea şi congruenţa dintre aparenţă şi esenţă, dintre spirit şi materie, dintre imanent şi transcendent.

Numai după mulţi ani, după ce tatăl meu a murit, m-am gândit că poate era ceva adevăr în ceea ce spunea. Oare latura cu adevărat spirituală a vieţii omeneşti, cea care este ascunsă în funcţionarea celulei nervoase, este mai importantă decât vorbăria superficială? Oare organizarea gândirii umane, cu latura ei arhitectonică şi mai ales dimensiunea teleologică, este ca un râu subsaharian care sapă în cursul evenimentelor mai puternic decât vorbele ce zboară în toate direcţiile? Gândirea este universală şi de sine stătătoare, în timp ce limbajul verbal este circumstanţial, legat irevocabil de fiinţa prezentă şi situaţia în care se află individul. Cuvintele eşuează adesea, nu îşi ating ţinta, datorită numeroaselor alterări ale mesajului pe drumul dintre emiţător şi receptor. Gândirea rămâne integră.

Oricum cuvintele tatei nu aş fi putut să le înţeleg niciodată. Fiindcă pentru mine nu exista alteritate între ce spuneam şi ce gândeam. Am fost mereu sinceră până la esenţă şi odată ce ajungeam la vreun mesaj necesar prin gândire, deci fără vreo verbalizare, îl exprimam întocmai, fără alte prelucrări secundare. Filtrul raţiunii exista, dar niciodată nu eram ipocrită, niciodată nu trădam ceea ce gândeam, nu exista nicio falie între ceea ce era lumea mea interioară şi mesajul transmis persoanei cu care dialogam, sau mesajul scris în cazul în care scriam o poezie sau alt text. Poate că o sciziune între cele două planuri ale conştiinţei ar fi fost o dimensiune schizoidă, ceea ce nu a existat nicicând în viaţa mea. Poate că tatăl meu exagera. Pentru el limbajul era mai degrabă subsidiar funcţiei sale ludice, nu aceleia de transmitere a unui mesaj. Îi plăcea să glumească prea mult, nu comunica niciodată cu mine cu adevărat. Vorbea fără sens. Desigur aceasta e o problemă de relaţie dizarmonică în familie, o problemă de vid de semnificaţie, care m-a urmărit în toată perioada în care am trăit în aceeaşi casă cu el. Eu mereu eram eu însămi, el mereu mi se adresa cu jocuri verbale lipsite de sens. Pe care nu le puteam uita. Erau ca nişte cuie înfipte în fiinţa mea, care mă priponeau în aceeaşi poziţie de om nedumirit, om care nu înţelegea în ce scop propriul tată tace de fapt când vorbeşte şi nu acceptă niciodată prezenţa fiicei în viaţa lui.
Nici nu ştiu dacă pe alte planuri ale vieţii el comunica real cu alte persoane în afara mea. Vă dau două exemple dintre şotiile lui verbale, pe care le repeta astfel încât era imposibil să le uit vreodată:

„Matusalem când a murit/ pe piramidă s-a suit/ s-a descheiat la pantalon/ şi-a scos un mic Tutankamon”...

„Eu te spun/ c-ai mâncat săpun/ de la noi din beci/ cu trei lei cinzeci”.

În trealitate relaţia mea cu tata a fost disfuncţională; el era foarte agresiv verbal sau fizic adesea, fără ca eu să îl provoc şi mereu venea cu ideea că mai important e ce gândeşte decât ce spune! Nu mi-e ruşine să recunosc acestea, fiindcă eu nu avusesem vreo greşeală şi eram un copil care credea că gândul bun, asociat faptelor şi vorbelor bune, poate să însemne ceva. Nu a fost aşa în relaţia cu el. De fapt niciodată nu mi-a vorbit cu adevărat, ceea ce a însemnat o oarecare frustrare pentru mine. Iubirea mea normală iniţial faţă de el a rămas fără vreun ecou, dar cu toate acestea l-am iertat şi am plâns moartea lui timpurie.

Dar acum admit faptul că poate şi gândirea are rolul ei demiurgic în lumea fizică, concretă şi vizibilă. Ce este conştiinţa ar fi următoarea întrebare pe care un om şi-o poate pune. În ce măsură conştiinţa umană are legătură cu divinitatea sau concepţia despre lume în general a unui om.

luni, 4 august 2014

dedicaţie

spune-mi ce există înaintea durerii
cruce de-a-ndoaselea între inimă ficat şi stomac
ceea ce este mai jos se umflă ca biscuitul în lapte
iar ceea ce e deasupra strigă
cum o fi strigat sfântul petru
cruce întoarsă la temelia bisericii
oare ce dăinuie mai mult în cele patru puncte cardinale
din carne vie şi sânge albăstriu

înaintea durerii este pace şi după durere linişte
ori invers
înaintea durerii este cuvântul şi după durere doar umbra
nemişcată neclintită impotentă ca un steag în bernă
ca prapurii mortului pe drumul spre ţintirim

fie să fie al tău omule cu inimă mare
bobul de orez în care am sculptat
o mânăstire albă

elegie 0101



trebuie să existe ceva ce pot atinge direct
precum pruncul de un an loveşte cu pumnul oglinda
stau la ultimul etaj sub al nouălea cer 
de fericire
cântă-mi să adorm killing me softly
mâine dimineaţă îmi voi tapa şi pudra părul
ca o demimondenă din secolul douăzeci
floare rară la balul vampirilor


*
 precum femeia păcătoasă
şterge picioarele bărbatului cu părul ei
din prea multă iubire
toate feicoarele despletite aduc parfumul mării
în poala bărbaţilor lor
apoi şed cuminţi pe strapontine
când primesc locuri ieftine la premieră
din partea filantropului decrepit


*
dansează suflete în horă
înainte ca mirele să împartă perna cu mireasa
tălpile sunt fierbinţi şi paşii mărunţi
femeile au buzele mai roşii deoarece roşul
se propagă mai uşor în atmosferă
apare târziu sau devreme între zi şi noapte
ca fetele nemăritate


*
atunci văduva spune 
mi-au aruncat bărbatul mort în dubă 
ca pe-un sac de cartofi
ne-au despărţit
ciocanul de lemn loveşte masa
avocatul apărării şi-a îmbrăcat azi roba neagră
cu etolă şifonată


*
un şir de tineri curge încet către altar
poartă pe frunte flori de lămâiţă care tremură
de emoţie
lăsaţi copiii să vină

Violonistul

În 1990, când aveam 19 ani, săteam în gazdă la Cluj la rude mai îndepărtate de origine maghiară. Eu nu ştiu din păcate limba maghiară. Şi mătuşa mea, verişoara tatei Maria, fusese în urmă cu doi ani la noi în vizită la Bucureşti, împreună cu fata ei Ana-Maria. Mă pregăteam pentru admiterea la facultatea de psihologie în cadrul Universităţii Babeş-Bolyai. Drumul spre facultate era scurt, trebuia să trec doar pe lângă biserica reformată cu statuia Sfântului Gheorghe omorând balaurul în faţă. Acea statuie este o replică a unei statui existente la Praga.

http://travel-to-cluj.blogspot.ro/2010/07/statue-of-saint-george-slaying-dragon.html

Soţul mătuşii mele era tenor la opera din Cluj, secţia maghiară. Poate este mai probabil să găseşti în aceeaşi curte artişti de un anumit tip sau oameni cu preocupări sau ocupaţii similare. Pot spune că eu am văzut în acea curte comună a rudelor mele o altă casă din care ziua pleca uneori în oraş un violonist.

Într-una din acele zile bătrânul din casa de alături, tată al acelui violonist, m-a invitat la el în casă şi eu nu am refuzat. Simţeam că am cum să am încredere. Credeam că bătrânul e mai ataşat de fiul lui, dar mă înşelasem. El trăia într-o lume a propriilor lui amintiri. Vorbea cu mine în româneşte, arătându-mi impresionanta lui colecţie de diplome, decoraţii, trofee, fotografii şi alte amintiri din îndepărata sa carieră de violonist, lungă şi plină de succes. Poate el nu era chiar mândru de fiul său, aşa cum eu crezusem, chiar dacă fiul nu era aşa faimos. Ori poate invers – îl judec prea aspru – fiindcă tot ce îi rămăsese lui mai aproape pe lume erau propriile amintiri, pentru care merita să fie respectat. O doză normală de egoism este mai respectabilă decât vidul din propria viaţă. Acel bărbat bătrân încă avea o viaţă a lui, personală în acele amintiri, nu cedase propriul său sine pentru altcineva. Cât despre relaţia sa cu fiul lui, care stătea şi el în casa cu meritele bătrânului pe pereţi, cine sunt eu să judec? Evident bătrânul nu putea trăi numai pentru fiul său, şi cred că avea dreptate. Amintirile lui nu însemnau un orgoliu prea mare sau o obsesie. Însemnau doar că era bătrân.

Dacă existenţa noastră e o sferă care aleargă printre alte sfere, atunci putem observa că de multe ori sferele vieţii devin tangente cu altele sau chiar se întrepătrund. În popor există numeroase expresii care enunţă diferite coincidenţe care par să sfideze legea hazardului. Cum ar fi „vorbeşti de lup şi lupul la uşă”, „ a mai murit un drac” (când două persoane exprimă simultan aceeaşi idee), „se întâlneşte munte cu munte, darmite om cu om”, „ce mică e lumea”, „pământul e rotund”, „pune-ţi o dorinţă dacă guşti prima oară (un anume aliment)”, etc.

Ar fi de adăugat teoriile asupra necesităţii şi hazardului sau teoria probabilităţilor, legea entropiei în sisteme complexe şi legile de autoorganizare ale creierului omenesc. Nu aţi simţit cumva că parcă propriul cap se învârte ca un zar în lumea tangibilă, un zar aruncat de Dumnezeu?

După câteva luni am avut o altă surpriză. Eram deja studentă la Universitate. Rătăceam uneori pe străzuile Clujului, în special pe străzile curate şi liniştite aproape de strada principală în centrul oraşului. Astfel puteam să îmi reaşez gândurile şi emoţiile simţindu-mă binecuvântată cu ceea ce nimeni nu îmi putea lua: bucuria de a admira frumuseţea anotimpurilor prin toate simţurile (tinere atunci), să îmi înec emoţiile în reverie calmă şi inofensivă, ca un fel de relaxare prin care mă uneam cu restul universului vizibil. Astfel căpătam mai multă energie pentru a face faţă problemelor vieţii. Într-una din acele zile am auzit o melodie, blândă şi pură, care m-a atras spre una din vilele acelor străzi. Pereţii erau albi şi parcă un fel de iederă îi îmbrăţişa. Am intrat în curte fiindcă poarta era deschisă şi după aceea am îndrăznit să intru în casă. Accesul la concert era liber. M-am aşezat pe un scaun printre oaspeţi. Astfel am avut surpriza să îl întâlnesc acolo pe violonistul tânăr din curtea unde şezusem odinioară în gazdă. Nu am rămas până la sfârşitul concertului fiindcă pe vremea aceea aveam problemele mele sufleteşti care mă împiedicau să mă bucur deplin de liniştea pe care ţi-o poate aduce muzica.

Desigur astfel de evenimente mai speciale în viaţă mi s-au mai întâmplat. Coincidenţe inexplicabile pe care a trebuit să le accept în final ca parte firească din viaţă. Cum se spune „viaţa e o scenă” şi toţi suntem actori, vrând-nevrând. Am înţeles, ca şi Ungaretti, că sunt o fibră sensibilă a universului. Un univers armonios în care nu îl putem judeca pe Dumnezeu sau triada materie-energie-informaţie sau orice fel de legi ale organizării sistemului, dincolo de percepţiile noastre. La urma urmei de ce să îmi pese? Viaţa e aşa de frumoasă...cum spunea şi poetul „Tatăl nostru carele eşti în ceruri/ rămâi acolo/ iar noi, noi vom rămâne pe pământ/ care este câteodată aşa de frumos”...

duminică, 3 august 2014

fluturele alb



păpuşa de ceară s-a privit într-un ochi de apă
simţea mireasmă de pământ reavăn
peste pântecul ei sterp înfloreau pomii
plini de albine sălbatice

după numărul de iluzionism s-a ridicat pe vârfuri
dansa cu braţele deasupra capului
pentru viaţă şi pentru moarte
ţinea între palme răsăritul lunii
şi între dinţi cântecul ca pe un pumnal
se topea văzând cu ochii
prin sânii ei goi prin trupul ei gol treceau alte săbii
tot mai reci
în inima ei creşteau ţurţuri de sânge


femeia adevărată stătea întinsă în iarbă
cu un fluture alb adormit pe pubis
ca un velier pe mare
ea nu ştia
cât de mult semăna cu replica ei
aceeaşi mică sirenă dansând întreaga noapte
piano fortepiano
al fine

vineri, 1 august 2014

acomodare


casele abia mijeau ochii sub poduri
clipeau de la un capăt la altul al oraşului
încă mai aveau caş la gură
eu coboram alergând pe lângă biserică
mă răvăşeau
vântul de primăvară şi ochii verzi

dormeam într-o casă cu podea sub tălpile mele
poate nu mă credeţi
ferestrele se deschideau spre mine
mi-aduceau cerul înăuntru
acoperişul mă ferea de ploaie
de tumult
era linişte cuminte şi bună
erau duminici ca munţii şi văile
în care şedeam pe prispă cu coatele pe genunchi
şi câte un pui de mâţă în poală

numai după mult timp
pereţii au început să gâfâie să icnească mocnit
să clefăie pofticios
întindeam picioarele până la prag
podeaua tremura ca o piftie caldă
din ce în ce
casa mi se aburca în spinare
se zgâlţâia din piviniţă în sus
eram iona în burta balenei

într-o zi a căscat puternic
şi-a strâns fălcile şi