maledetta primavera

se făcea că mi-au murit toate bocitoarele

şi ce fusesem în răstimp

că la soare se puteau uita

dar pe mine mă ocoleau

şomoiog de vise fără căpătâi

că mai bine nu se prefăceau toate în spuma mării

că mai bine nu citeam libretul operei boema

că mai bine nu cântam să se spargă oglinda

când m-am trezit îmi crescuseră mugurii deja

mă îndoiam din mijloc doar cât floarea soarelui

că mai bine şarpe mă făceau

de apă curgătoare

lunecoasă şi cu carnea rea şi neagră

sau mai bine păuniţă să mă iubească bărbătuşul

cu sute de ochi

sau madonă cu gâtul lung şi pruncul la picioare

dar nu şcolăriţă cuminte cu linia la caiet

numai pe stânga fără eroare milimetrică

atâtea veri atâtea ierni

echilibru pe verde

eşti singur nu înţelegi

nimănui nu îi pasă  de rănile tale ascunse

în culoarea cea mai ieftină

trebuie să pui umărul şi să clinteşti piatra iadului

atât timp cât stai înfipt în mijloc

şi tragi de viaţă în toate direcţiile

nu vei fi binecuvântat

tu nu ai chei pentru uşile închise

înalte şi negre

nici aripă să treci munţii

trebuie să împingi cu putere fără să îţi pese

de Ofelia Margareta ori Karenina

lasă-le să moară de tot amarul

lasă curcubeiele în plata domnului

ai o singură piatră de măcinat în moara pustie

pe râul în care curge aceeaşi apă

o eternitate

iată o lumină vei spune cu mirare

un alt om

elegie 011

e simplu să mă omori frate necunoscut

chip cioplit de samaritean

fă-ţi un pustiu de bine sunt o pată de culoare nehotărâtă

indigo cu tendinţă spre violet

închide dintr-o dată cartea pe care o citeşti şi voi deveni fluture

cu aripile răstignite pe două pagini

*

poate din nevoia de a uita

văd moartea ca pe o piedică pe roata de tortură

o alifie camforată panaceu pentru terminaţiile nervoase

sunt azi mai aproape de copacul pentru atârnat ştreangul

din care dumnezeu a interzis să guşti

priveşte vanitas vanitatum

capul lui yorick stă pe farfuria ta când primeşti lumânarea

mărul copt şi porţia de colivă

*

sunt în picioare cu faţa la zid

glasul nu mi s-a dezlegat încă

mă întreb ce este mai puternic unde înclină inima

săraca inima mea

pe balanţa dintre dragoste şi moarte

sunt câteva grame de suflet în plus

e nevoie de greutăţi foarte mici de cămătar

cântecul de lebădă

psalmul 103

şirul lui fibonacci proporţia de aur

*

iată copilul meu covorul moale

trupul meu cald pe care păşeşti în astă zi sfântă

tălpile mele subţiri se lipesc de lutul roşu

mă învârt pe roata olarului

veşnica mea pomenire

cum am fost aşa voi rămâne

pe buze o fărâmă din împărtăşanie

prima şi ultima

când o fetiţă îmblânzea soarele

mărturisesc

în palma acestei copile sub pieliţa moale simt

cum cresc mugurii calzi

ea se învârte în cercuri desenate cu pantofi de catifea

în grădina bunicii

a îmbrăcat în văluri de mireasă

trandafirul cel mai înalt

strânge alai de nuntă de flori cu mireasmă

de lăcrămioare şi calomfir

dansează

odată cu fluturii

hora pământească şi cerească

cântecul şoptit al ferestrelor deschise

să intre soarele

ora pro nobis

peccatoribus


De data aceasta simt nevoia să explic: este vorba de copilăria mea, cum poate unii dintre dvs. au ghicit. Apar şi elemente de generalizare, cu nevoia de a contura o copilărie universală. (Când eram copil într-adevăr am avut odată ideea de a îmbrăca mireasă un trandafir, dar poate nu era cel mai înalt).

raţia de timp

sunt prea obosită să plâng sau să dorm
am obosit să mor ca toţi oamenii
îţi scriu o scrisoare din tranşee
cu cerneală neagră bine lămurită
la post-restant

pe aici unii încă se mai joacă de-a războiul
se ciocnesc în perechi
amestecă sângele în cruce pe albul ochilor
se împuşcă la colţul dinspre tâmplă

alţii trag de viaţă de la o zi la alta
mângâie câinii pisicile şi bebeluşii
ca pe nişte arme secrete
îi spionează pe cei cu privire sinceră
fiindcă bunele intenţii creează suspiciuni
pun la arest pe cei care dau de pomană
şi le taie din raţia de cartofi sau fasole

mie nopţile şi zilele îmi sunt totuna
m-am înăcrit încet sunt mai galbenă la obraz
de când ofiţerii în post fluieră la ore fixe
timpul este tranşat tot mai exact

e ca şi cum nimeni nu înţelege de ce sunt calmă
de ce am numai haine civile
sau ce paşte al cailor aştept
ca să trec de ultima linie şi să strig
adevărat că sunt vie 

porunca a treia

pictează un ochi plângând mi-a poruncit demonul alb

nu este nevoie am răspuns

dacă privesc pescăruşii cum zboară departe cu ţipăt 

va trece un alt tren plin şi nu se va opri în staţia mea

de atâtea nopţi de aşteptare

peste frunte mi-a crescut un cireş pietros ca o cetate

peste ochii mei s-a pus temelie încât nu mai văd

dincolo de ziduri

am obosit până la glezne

odată cu ultima lacrimă

va rămâne doar o tapiserie de aripi

pe peretele de la răsărit un alt copil mă va atinge cu palma

nici dumnezeu nu plânge va spune El

din clopote de flori

scaunul alb

(variantă)

bărbatul acela fără copii
desena în creion sau acuarele
flori de roşii sau fasole bulbi de ceapă şi ciorchini de struguri
mai ales toamna după ce tescuia bolta de viţă 
când copiii îmbrăcau uniforma scrobită pentru şcoală

într-o primăvară a început să cioplească
un scăunel din lemn alb şi moale
zile la rând l-a dat cu şmirghel
până când colţurile erau blânde
să şadă fetiţa vecinilor pe el
să deseneze flori de liliac şi zâne cu voal subţire

odată cu vântul toamnei copilul a plecat în altă ţară
toţi ceilalţi copii au crescut mari
desenele frumoase s-au împrăştiat
ca sămânţa ierburilor uscate din grădină
până când acolo nu au mai crescut răsaduri
de roşii şi fasole sau de ceapă

noii proprietari ai casei cu boltă de viţă
povestesc că au găsit pe parchetul înnegrit
printre acuarele şi schiţe şterse
o fotografie colorată fără niciun om în ea
doar un brad frumos cu globuri mari
şi un scăunel alb ascuns
sub cetina grea

perioadă de gestaţie

dincolo de cortina circului nu vei găsi nimic

nu ai ce mărfuri să licitezi

toate visele sunt deja plătite în avans

toţi caută o lume mai omenească dar ea va rămâne aceeaşi

cu grilaje cu flori la poarta spitalului de nebuni

cu madone ţinând în poală chipul emaciat al fiului

cu copii care învaţă să fluiere

ce altceva poate fi viaţa

decât această dresură sălbatică de elefanţi şi delfini

ploaie în câmpul cu fragi

iubirea mea atinge-mi pleoapa cu degetul

să simţi cum cresc munţii în depărtare

cât timp ţin ochii închişi pentru tine nu mă părăsi

nu îţi voi cere tribut de grâne sau miere

sunt suzerana unei cetăţi sfărâmate

dragul meu drag

nu am ucis copacul acela înalt şi singur pe coama dealului

dar era prea frumos şi mă temeam să nu dispară

la echinocţiul de toamnă

cu o mână am înjunghiat o frunză

iar cu cealaltă am şters cerul de sânge

mi-era atunci totuna dacă voi muri noaptea sau ziua

era doar o frunză argintie

te-am aşteptat amar de vreme cu polen de crin pe buze

poate că aş fi murit în ziua nunţii noastre

şi nu s-ar fi schimbat nimic

ca acum te-aş fi rugat să-mi citeşti o poveste

despre ţinutul de dincolo de neguri

să simt vântul mai aproape să crească nori grei

peste cripta în care m-au lăsat

elegie 01

e vara în toi mă clatin ca o femeie

în care oamenii nu au văzut niciodată femeia

ei spuneau că ei sunt brutus eu că nu sunt cezar

ecce mulier

s-a crăpat cerul de vară nu vor fi cutremure sau  războaie

e bine e călduţ şi domol

lucrurile nu cad de-a valma spre centrul pământului

nici ochii îndrăgostiţilor nici gelozia care îi pândeşte

fiindcă sunt fericiţi

nici iubirea faţă de aproape fiindcă e invidiată

*

cântă cobzar pentru fata din căsuţa albă 

aici am voie să fiu eu însămi

ceilalţi nu sunt sinceri mai ales când o femeie singură 

trăieşte ca într-un compartiment de tren

urcă şi coboară odată cu luna

aş putea să o prind în coşul de pâine să tai câte o felie 

dar nu simt nicio poftă  

sunt prea simplă fără secrete

toată viaţa am îmbătrânit în rochie de bal cu corset

cântam la o fereastră stă cineva noaptea se lasă în mahala

mă rugam îngerului să mă facă tare

*

câte dorinţi  pot pretinde că am

când niciodată nu mi-am dorit ceva cu adevărat

era mereu altceva mai important mai dureros

mai aproape de mine cea fără de început sau sfârşit

ceva care era să fie

tu eşti fratele meu tu eşti sora mea eu sunt cea care trage zăvorul porţii

chiar dacă grădina e părăsită

lucrurile trebuie să stea la locul lor legile trebuie respectate

gardurile să se ţină pe picioare

*

voi cumpăra bilete de papagal să câştig vreun vis

dacă zodia mea e norocoasă

dacă s-au învârtit destule comete în jurul pământului

să iasă şi pentru mine ceva la marea loterie

să nu mor ca un soldat

nu sunt nici bărbat nici grădinar să îmi cultiv visele

nici călugăr să cânt slavă domnului

ecce mulier doamne

la mijloc mă doare cel mai tare în sus sau în jos am îngheţat

cât să poţi trece cu piciorul peste mine fără să mă sparg 

*

am plecat aiurea într-o altă lume

niciodată nu voi fi acasă şi niciodată nu voi pleca de tot

sunt mireasa unei umbre dar a cui  nu ştiu

sondaj de blog

Blogul acesta are peste 7000 de vizite contorizate azi, fapt pentru care mulţumesc tuturor vizitatorilor şi cititorilor. Cu toate acestea, deşi primesc vizite, nu am reacţii sau comentarii din partea publicului şi nici urmăritori noi ai blogului. Poeziile sau textele mele nu sunt apreciate în general nici în alte părţi.
Poate că e un semnal clar de alarmă că trebuie să încetez să scriu, poate aşa voi face.

Dar am primit şi câteva reacţii pozitive aici sau în altă parte, nu multe dar au fost câteva, ceea ce mă nedumireşte şi mă face să îmi pun întrebări, cum poate aţi mai citit pe acest blog. Oricum, faptul că a fost vizitat uneori dovedeşte că a avut oarecare utilitate, chiar dacă textele sunt considerate slabe. Şi textele mai puţin reuşite au rolul lor în lumea literară.

De aceea am deschis un sondaj şi poate veţi avea bunăvoinţa să votaţi dacă v-a plăcut ceva sau dacă credeţi că blogul meu e necesar sau poate fi îmbunătăţit. Mulţumesc.

19 iulie 2014

Pe pagina mea cu statistici totul e alandala. Am început acest blog în 2o10, acolo scrie 2007. La profilul blogger e scris corect şi se poate vedea din datele primelor postări fiindcă nu am şters niciuna. Vizitatori sunt grupaţi în cinci mari categorii plus câteva minorităţi fără importanţă. Anume: România 3597, Rusia 1250 (cineva spunea că Rusia la statistici înseamnă spam, eu nu ştiu despre ce e vorba), SUA 989, Germania 382 şi Moldova 294.

Ţigara

Odinioară simbol al emancipării femeilor sau tinerilor, ţigara devine din ce în ce simbolul idioţeniei consumatorului viciat, care suge suzeta la vârstă adultă ca viţelul la poarta nouă. Ţigările comerciale au diferite imagini sumbre, chiar morbide, pe cutie, pentru a crea disconfort psihic sau pentru a atenţiona asupra riscurilor pe care consumatorul de nicotină şi gudron şi le asumă. Celor mai mulţi nu le pasă de aceste dovezi clare; unii înghit în sec şi încearcă să compenseze neplăcerea prin gesturi stereotipe, cum ar fi apăsarea cu presiune a chiştocului în scrumieră ori scuturarea ţigării şi afânarea tutunului din foiţă înainte de a o aprinde. Odinioară ţigările într-adevăr trebuiau afânate. Oamenii fumau Carpaţi fără filtru, Snagov ori Bucegi. Ţigările Bega sau Cişmigiu erau mai rare. Pe străzi mai retrase înflorea comerţul ilicit cu celebrele ţigări Kent, nume cu rezonanţă nobilă. Existau în ţară şi câteva zone cu plantaţii de tutun, poate mai există şi azi. Ţigările Carpaţi (munţii noştri aur poartă) erau de Bucureşti sau de Sfântul Gheorghe, încă o dată ceea ce e nobil sau sfânt se asociază cu viciul sau sacrificiul muritorilor de rând. Ca şi la ţigările Rothmans sau alte mărci, apare evident un blazon şi blazonul este apărat. Fumătorii nu sunt rasă nobilă şi protejată. Ei îşi consumă o parte din bani (şi desigur sănătatea) din diverse motive, nu are rost să le enumăr. Cineva mi-a spus odată că atunci când a fumat prima ţigară i-a plăcut aşa de mult încât nu s-a apucat de fumat. După mai mulţi ani acea persoană fuma, deci capitulase.

Sunt alţi fumători, printre care m-am numărat şi eu, care încearcă să evite anumite necazuri fumând, sau să evite conştientizarea acută şi suferinţa psihică creată de mari necazuri. Este acel efect uşor narcotic al nicotinei şi al gesturilor stereotipe. Este şi teama că odată abandonat fumatul alţi demoni mai puternici pot ataca persoana respectivă. Niciodată nu am simţit decât neplăcere fumând, nu îi înţeleg pe cei care spun că e ceva plăcut şi poate ei nu mă înţeleg pe mine, mai ales fiindcă nu sunt masochistă. Şi eu consider deplin că adevărata plăcere e cea de a respira în voie, de a avea plămânii curaţi şi capabili de a inspira adânc. Celor care vor să lase de fumat, dar le e greu, le recomand să se gândească la preţul aerului curat şi plăcerea aceasta simplă de a respira normal, să meargă undeva la munte (sic!) cu adevărat şi să se bucure de acest dar lăsat de Dumnezeu. Cred că e mult mai simplu să te laşi de fumat în aerul curat de la ţară sau la munte. Respiraţia nu este doar un semn vital primordial, ea permite şi redistribuirea energiei pozitive a organismului, vindecarea anumitor boli sau e chiar prima barieră de apărare antiinfecţioasă.

Citisem cărţi despre prima ţigară fumată pe ascuns. Văzusem filme clasice cu bărbaţi şi femei fumând, ca expresie a conformismului şi apartenenţei la o clasă socială ori mai degrabă la o anumită epocă în care fumatul era încă elegant, ca la casa Chanel. Ascultasem cântece despre ţigări sau fumat. „Să fiu iarăşi puştiul rebel, fumând un chiştoc de Camel”. Acum vreo câţiva ani l-am văzut pe Isus răstignit pe o cruce clădită din mucuri de ţigară într-o fotografie de artă contemporană pe internet. Simplu şi cuprinzător, o imagine care permite concluzii clare dar şi asociaţii complexe de idei.

Hai la târg

Haideţi fete şi ficiori, veniţi la târgul nostru!
Este destul loc pentru fiştecare,
puteţi să luaţi cu voi hamsterii, papagalii sau lupii alsacieni,
puteţi să aduceţi cursele de şoareci, plasele de fluturi sau lasourile,
veniţi fraţilor cu hohote de râs, torente de lacrimi sau mutre afectate!

Aici noaptea totul e liniştit şi trotuarele sunt curate,
lângă multe bănci şi case de amanet (pentru cei mai puţin respectaţi)
găseşti destule cazinouri (pentru cei respectabili)
şi destule farmacii (pentru rudele lor).
Avem şi biserici mai retrase pentru femeile în vârstă care citesc presa de scandal.
Aici fiecăruia îi pasă de nevoile altora şi
fiecare depinde de vecinii lui.
Doar uneori mai moare câte un vagabond bătrân în ploaie
cu pungile pline de căpşuni primite în dar,
astfel că a doua zi nici nu îi mai simţi mirosul.

Dacă te plimbi ziua te ciocneşti mereu de bone care plimbă
cărucioare imense sub stejarii încă tineri.
Noi creştem stejarii şi copiii pe strada principală atât de încet
încât în douăzeci de ani abia observi că timpul a trecut.
Doar tramvaiul de pe mijlocul străzii şi-a schimbat culoarea.

Şi dacă vreţi să vă amintiţi de noi,
vă putem oferi la preţuri rezonabile
dulciuri tradiţionale sau internaţionale pe care nu le veţi uita.
Aşa că la târgul nostru nu vă puteţi rătăci.
Şi nu vă temeţi de ger năpraznic sau viscol, de obicei nu ţin mult.

fabulă

în biblioteca proaspăt renovată sunt catalogate pungile cu sânge: cele cu factor rhesus negativ sunt preacinstite pe raftul de sus unde nu le ajunge nimeni, cele de la donori universali sunt preţuite mai puţin, dar au mare căutare la spitalul de urgenţe neuropsihice

în sala de lectură o altă crimhildă cu buzele prea roşii şi venele deschise primeşte sânge când încă nu visează răzbunare; în patul alăturat o julietă cu electrozii eeg pe frunte primeşte sânge ab negativ înainte să înţeleagă că moartea şi iubirea sunt rude apropiate; un copil orfan aşteaptă o inimă de copil în patul din colţ şi încă nu ştie cine îi sunt părinţii

vraciul de serviciu citeşte în braille farmacologia înainte de orice prescripţie

clopotarul peltic

când l-au îngropat pe bunicul clopotarul a venit la priveghi. fixa obiectele din încăpere cu ochi mari de catifea. strângea păhărelul de tărie în pumnul prea mic pentru un bărbat. vorbea cu limba împleticită despre sentimentul datoriei împlinite de parcă ar fi vorbit cu mortul în timp ce îşi trecea căciula dintr-o mână în alta. după ce a plecat era ca şi cum rămăsese cuminte pe scaun. se uita în spatele oglinzii acoperite. precis trebuie să fi fost ceva acolo.

pe uliţa părăsită toate sunt la locul lor ca într-un vis. murele sălbatice printre urzici dansul fluturilor de varză cuiburile de păianjen sub porţile acoperite pline de praful verii trecute. în singura casă primenită cu răchitan la poartă şi cerceluşi roz sub ferestre stă clopotarul peltic. ridic de jos o pietricică netedă pe care o cunosc parcă din copilărie şi nu ştiu unde s-o arunc fiindcă nu am buzunar. e ca şi cum aş fi cules fructul oprit.

sub bolta clopotniţei pictată precum cerul atârnă frânghia înnodată a clopotului. ceva începe şi altceva se sfârşeşte în acel loc. sub clopot nu eşti nici înăuntru nici afară. eşti la mijloc. murmurul slujbei şi foşnetul naturii se cuminecă între ele. mă simt sfioasă ca o mamă care nu intră în biserică la botezul fiului ei. aştept să se tragă de ieşire.

pâine şi apă

Şi toţi se prefac că nu e aşa...pâinea noastră cea de toate zilele...nu o am. Ceilalţi mint că nu este aşa, medicul de familie îmi prescrie regim pentru colesterol şi dislipidemie în general şi eu nu am bani decât pentru pâinea cea mai ieftină şi mă îngraş şi mai mult mâncând mereu aşa. Şi nu mă satur. Kilogramele mele de celule adipoase şi musculare şi neuronii toţi urlă. Am nevoie de hrană, mă omorâţi oameni buni...De ce? Nu am fost niciodată nebună sau rea şi nu am greşit nimic faţă de nimeni până azi când am 43 de ani. Cei care au un venit de peste 1000 lei şi probabil cei mai mulţi dintre dvs. îl au, nu pot înţelege, nu pot socoti pâine cu pâine, din cea ieftină de mai puţin un leu. Pentru ei mizeria în care trăiesc, agravată de la an la an nu e de înţeles. Dacă trăiesc câte doi sau trei în casă la oraş, sau în mediul rural, este mai simplu. Şi de ce mă omoară? Am încercat să muncesc ceva, mi-au spus că nu am dreptul nimic şi mi-au respins această cerere legitimă de atâţia ani. E adevărat că nu am un picior în urma unei tentative de sinucidere, dar aş fi fost totuşi capabilă de muncă...orice. Am dreptate, nu înţeleg de ce mă omorâţi. Am cerşit bani sau am implorat un loc de muncă peste tot unde am reuşit, inclusiv pe internet. Totul în zadar. M-am săturat de pâine cu apă. Nu vă daţi seama ce rău este, de atâţia ani flămânzesc. M-am născut într-o familie săracă şi din nefericire am avut educaţie mult superioară condiţiei mele sociale, 23 de ani de studiu cu rezultate bune. Plus sute de cărţi citite. Dar m-au respins toţi încă din 1984, când aveam numai 13 ani, şi eu nu înţeleg de ce. Nu mai suport izolarea, lipsa hainelor ( nu pot să îmi cumpăr nimic de vreo şapte ani), faptul că nu am bani să mă tund sau să îmi iau un şampon, faptul că din decembrie anul trecut nu pot să repar vasul WCului şi folosesc mereu găleţi cu apă..şi multe altele. Mă doare şi o măsea, nu pot merge la dentist. Şi sunt încontinuu închisă în casă şi singură, nu am bani să merg în vreun parc sau la vreo expoziţie, nu mai spun de spectacole...ele sunt pentru lumea bună. Nu ştiu de ce sunt eu considerată lume rea, fiindcă, repet, nu am greşit nimic. Ce să fac? Oamenii nu ştiu că dacă pierzi un picior nu ai dreptul la pensie? O vecină de curând îmi spunea că ea crede că eu iau pensia odată cu ea. Iar pentru boala psihică, respectiv schizofrenie, nu se dă pensie de asemenea, se dă doar un ajutor social infim. Eu l-am refuzat fiindcă speram să fiu acceptată să muncesc ceva. Cu schizofrenie sau cu acel ajutor nu ai voie să munceşti. Am făcut 6 ani de psihologie (facultatea era 5 ani în anii 90 şi apoi am dat la master) şi 5 ani de medicină şi desigur am studiat bolile psihice şi pot spune că nici măcar conform teoriilor lor eu nu eram bolnavă psihic, fiindcă nu am avut nici delir, nici halucinaţii sau alte tulburări de afectivitate sau comportament. Absolut nimic. Nu aveam nicio vină că părinţii mă băteau violent, eu nu greşeam nimic şi nu îi provocam. Este un abuz monstruos, oameni buni...aveţi milă. Eu de atâtea ori am ajutat pe alţii şi am fost mereu om bun, de ce primesc răul, de ce mă omorâţi? Viaţa e aşa frumoasă, eu mereu i-am respectat pe ceilalţi, voi de ce nu mă respectaţi pe mine? Vă spun la revedere acum. Nu ştiu dacă voi mai scrie poezii, nu am avut succes deloc timp de 8 ani aproape. Şi vă spun sincer: e nevoie de glucoză proaspătă pentru scris, când ţi-e foame nu poţi crea nicio poezie. Dacă nu treceţi prin aşa ceva nu aveţi cum să înţelegeţi. Repet, în concluzie, nu mă pot muta cu mama mea, mi-a făcut prea mult rău şi oricum nu s-a îndreptat ca fire, nu vă daţi seama ce monstru este. E adevărat că şi ea a suferit şi nu are bani, dar suferinţa a transformat-o în ceva rău. Nu exagerez şi nu sunt nebună, eu sunt cea care a suferit prea mult timp din partea ei timp de 30 de ani. Mai bine mă sinucid decât să mă mut cu ea. Hrana s-a scumpit foarte mult, e nevoie de 8-10 lei pe zi pentru a supravieţui chiar numai cu pâine şi apă plus un pic de unt poate. Dar omul mai are nevoie şi de vitamine şi de altele...Pentru mine sunt sume imense, mă tem că nu puteţi înţelege cât de greu este. Am scris peste tot, am trimis peste tot aceste plângeri legitime şi nimeni nu mi-a răspuns. Viaţa e un lucru sfânt, dvs. nu aţi fi făcut la fel? E normal ca pruncul nevinovat să plângă dacă nu are hrană. Şi eu sunt la fel. Sau preferaţi să omorâţi indirect un om nevinovat? Azi am avut bani să îmi iau din nou paste – macaroane, cele mai ieftine de 1 leu 35 de bani şi mi-am permis să îmi iau şi un ketchup de patru lei şi ceva, dar banii mi se vor termina curând...mi-am mai luat tot din nou cartofi, s-au scumpit şi ăia de câteva zile, patru cartofi să mănânc din nou cartofi...Şi într-adevăr nu am greşit nimic întreaga viaţă.

17 iulie 2014

colţul vorbitorului

sunt încă un nebun de negru cu care nimeni nu dă mâna

de secole fiindcă am avut o copilărie lungă

am degetele anchilozate

mă doare şi tremură tot trupul

iar capul meu alb şi greu

retezat

clipeşte şi strânge dinţii în ţărână

cine eşti tu

cine sunteţi voi

cine suntem noi

care negru vodă

din cetatea neagră

ridică la poartă

de bunăvestire

în suliţa-naltă

lumea ca să vadă

uite trupul negru

uite capul alb

care e mai mort?

(Era pe vremea în care oamenii din cetate considerau că nu există onoare mai mare decât sacrificiul propriului copil. Când mi-au explicat am crezut că aruncă doar cu pietre în mine. Şi că se vor trezi. Dar era adevărat. Tot aşa cum mari religii îngropau de vii fecioare sau prunci şi toţi se bucurau. Dar nu uitaţi că sunt doar un nebun de negru.)

gambitul nebunului de negru...şahul lui sorescu...hamletul...livada cu vişini...pacea lui dumnezeu...republica lui platon...viitor colţ cu romana...moaş-ta pe gheaţă...pe toţi sfinţii...colţ de cer curat

somnul de frumuseţe

în spitalul psihiatric îngerii au buzele dulci

de la prea mult lapte praf înghiţit fierbinte

din căni de plastic moale

şi roz ca unghiile lor decalcifiate

 

aripile ascunse sub halatul de molton

cresc fără de măsură

atunci când asistentele de gardă tricotează

dacă îi priveşti cu atenţie 
în ochii lor de neon
albi şi fierbinţi ca piatra de var stinsă

vezi cum se deschide şi se închide periodic

câte o fereastră cu bare la etaj

ori uşa de la salonul pentru agitaţi

ei stau mereu pe prag

sunt singurii îngeri care seamănă cu păpuşile 
din turtă dulce ornată cu paiete de zahăr

au picioarele lungi şi moi

cresc zi şi noapte precum iedera pe pământ

unde nu e niciun zid şi niciun pui de pom

uneori mă întreb de când

nu au mai adormit

tipar

poetul e ca un croitor bătrân cu creionul chimic după ureche

un terchea-berchea în ochii oamenilor cu stare

un încrezut

prescrie cezariană tuturor lucrurilor sfinte

şi plânge când vin pe lume cu creştetul încă moale

atât timp cât crede că merită să iubeşti

(o altă definiţie a adevărului despre sine)

cât încă se bucură dacă alţii sunt fericiţi

(o altă definiţie a nevoii de iubire)

îşi va ascuţi creionul şi va desena cu ochii închişi

aerul şi apa şi lumina

dar cum nimeni nu le poate vedea

va scrie litere mari care se traduc în alte litere mici

în altele şi mai mici...

prorocul

cu degetele încrucişate răstignea morţii de-a valma

la stânga fiicelor la dreapta fiilor

pe gura cascadei sau buza prăpastiei

morţii tăceau până la lehamite

dar el vorbea despre iubirea de la om la om

o boală molipsitoare

pe care voia să o pună în carantină

de pe crucile din lemn dulce

cădeau trandafiri sălbatici şi piersici fără sâmbure

până când dumnezeu s-a trezit de-a binelea

a început să plouă şi să fulgere în cremene

a murit şi el de prea mult nesomn

marţi pe agonia

nu este nici luni nici joi

azi nu vin gunoierii să adune resturi din visele mele

imediat ce mă trezesc

este o simplă zi de marţi

mi-e indiferent că e iulie în calendarul gregorian

deschid siteul agonia

citesc fragmente de idei gratuite

îmi întind sprâncenele într-o totală lipsă de întrebări

fără îndoială nu am nici răspunsuri pe măsură

încă vreau să arunc cuvintele cât mai frumos

să le pice bine altora

să nu îi macine gastrita sau litiaza

de parcă aş fi femeia cu batic înnodat sub bărbie

hrănind porumbeii din piaţa rosetti

în veacul nostru de pace şi prosperitate

prea frumos ca să fie respectat cu adevărat

mai am mărunţişuri de cuvinte

măcinate demult la moara fără noroc

dar n-am bani de arpacaş

nu am mers demult în grădina botanică

să privesc copacii veterani cu etichetă lângă trunchi

şoptind printre dinţi

zburaţi dacă nu vă doare nimic altceva

viaţa trebuie trăită

ieri, 15 iulie 2014

Surâs febril

După ce trupul m-a trădat l-am strâns tot într-un săculeţ şi-am adormit în capul oaselor cu urechea lipită de el...Zornăie precum lanţul ruginit al unei fântâni îngheţate.

Încă mă întreb dacă majoritatea trupului meu e înăuntru ori în afară, dacă nu mă înec cumva cu propria inimă, atât de greu de digerat. Sunt ca oul de porumbel din palma unei statui. Lângă marea prea fidelă (amintiri tulburi amestecate) încă simt totul. În mirosul de lichide fiziologice, medicamente şi citrice. Inevitabile sunt gemetele bătrânilor singuri care caută şi cheamă chiar dacă eu sunt aici doar pe jumătate, precum o sămânţă seacă luată de vânt...Femeia din patul alăturat plânge zi de zi fiindcă femeile cu halate albe ştiu doar să recolteze. Prea mult.

Să recolteze - răsună pereţii ca o trâmbiţă şi nu mai pot să îmi astup urechile. Ori poate e doar uşa mereu deschisă a salonului de la mijlocul culoarului...În iarnă spicele se apleacă fără vânt. Pe promontoriu plânsul celor care au suferit mai mult ancorează corabia în mareele de ceaţă.

Şi ce poate durea mai amar decât zâmbetul atât de natural al omului cu trupul de rană vie?
Lângă perfuzii şi ace doar acest surâs răstignit, imaginaţi-vă.

Jurnal, iulie 2014

Era interzis să fii nevinovat. Fiii risipitori dormeau în paturi de puf şi mătase fără să le pese de foametea ce bântuia oamenii virtuoşi. În biserici păcătoşii acordau indulgenţe unii altora. Celor nevinovaţi li se refuza orice pomană de bogdaproste fiindcă nu aveau păcate să mărturisească. Mă trezisem din copilărie în rândul celor care răbdau şi mă maturizasem prea repede pentru a mai putea să mă schimb.

Atât voiam să ştiu : unde a plecat Sfântul Toma când m-au legat de cruce. Mi-era dor să îmi expun rănile, să le număr, să strig : am suferit, am plâns, am trăit. Să mă atingă cineva - viaţă ambulatorie, viaţă personală, viaţă camuflată în lenjeria din şifonierul bunicii, una peste alta, palmă peste palmă. Doar un joc de copii în care nimeni nu rămâne definitiv deasupra şi în care cel care nu este lacom e considerat imbecil.

Atât de mult m-am săturat de cei care predică că toţi oamenii sunt răi, cu excepţia unor nebuni oarecare. Adică dacă eşti bun la suflet eşti considerat nebun. Atât m-am săturat de cei care predică egoismul. Am crezut întreaga viaţă într-un Dumnezeu al dreptăţii şi iubirii adevărate, mi-am pierdut o viaţă gândind de bine legat de oameni şi voi apăra până la capăt această nebunie. Oamenii nu au avut milă de mine, oamenii pot omorî cu surâsul pe buze. Eu nu am avut vreun venit bănesc al meu întreaga viaţă, am trăit de pe o zi pe alta şi, în ciuda bunelor mele intenţii şi fapte, nu am dreptul la nicio pensie. Aşa e legea. Azi am cerşit din nou câţiva lei unei vecine fiindcă mi-era foame, deşi mă refuzaseră ea sau fiica ei cu câteva zile în urmă. În trecut mi-au mai dat şi mereu am dat banii înapoi (sume de până la 50 de lei). E atât de dureros să flămânzeşti pe culoarul fără lumină al blocului de locuinţe, să cerşeşti cu inima strânsă, în timp ce vecina te întreabă aiurea în tramvai dacă eşti bine, ca şi cum ar crede că eşti nebună sau idioată. Mi se strângea inima dar nu am avut ce face. Încercaţi dvs. să trăiţi din câteva sute de lei pe lună...Şi în singurătate totodată. Apoi am aflat ce credea vecina. Mă întreba ceva de pensia mea de handicap. Spunea chiar că eu iau banii odată cu ea. Ca să vezi până unde merge imaginaţia oamenilor. Dar eu nu am dreptul la pensie. Oare chiar credea că eu aveam ceva bani ? Dacă în viaţa mea nu ar fi fost acele monstruoase violuri telepatice pe care eu nu le-am provocat defel, aş fi avut dreptul să muncesc şi să am bani.

M-a mai întrebat dacă maică-mea nu îmi dă bani, dacă mama nu are pensie să mă ajute. I-am spus că are, dar numai 6-700 de lei pe lună. A întrebat dacă medical. Nu, i-am răspuns, e pensia ei după zeci de ani de muncă. Am tras concluzia că vecinii au mult mai mulţi bani şi nu pot înţelege foamea celor nevinovaţi. Cum e şi proverbul « Bogatul nu crede celui sărac. » Apoi am fost fericită fiindcă mi-a dat 20 de lei. Era mai mult decât sperasem.

Atât am flămânzit, Doamne. Iar am scris adevărul în formă de jurnal. Fiindcă am mâncat pâinea cea mai ieftină cu salam ieftin. Şi pentru un timp am energie, pentru un timp sunt fericită. De aceea sunt şi grasă, din izolare, lipsă de mişcare şi hrană în salturi. Îi detest pe cei care predică să nu dai de pomană celor săraci şi nu îi înţeleg. E ştiut din sute de cărţi bune care s-au scris şi sute de filme de succes că oamenii săraci sunt întotdeauna cei buni şi nevinovaţi, persecutaţi fără greşeală. Atunci de ce această răutate? De ce, când pe la spate cei mai mulţi plâng când citesc acele cărţi bune sau vizionează filme realiste?

Doamne, această arenă pentru gladiatori, în care oamenii se adună şi aruncă cu pietre în cei nevinovaţi ca la spectacol, ca dintr-un instinct gregar...sau în care toţi şed şi se uită cum mor pe scenă cei care, spre deosebire de ei, sunt în lanţuri...Oare haita de hiene nu este mai puţin vinovată decât ei ? Eu nu pot înţelege, am suferit 43 de ani.

...încă mă întreb

Precum o minge yo-yo albastră, pământul trage înainte şi înapoi către pumnul unui copil. Copilul e mulţumit ca Dumnezeu înainte de ziua a şaptea. Plouă cu indiferenţă de vreo câteva ore şi e încă primăvară. Toţi oamenii binecuvântaţi să fie singuri stau ca seminţele şi dospesc în găoace fără speranţa unui răsărit.

Un întreg cartier de biserici elegante, lustruite şi poleite, s-a ridicat peste inimi. Nu mai este loc de toalete publice, nu mai sunt rigole pentru cerşetori. Ei dorm în picioare, umăr lângă umăr, cu ochii scobiţi de foame şi sete. Miroase din nou a suflete moarte, cad toate din pomul vieţii ca nişte mere coapte pe plită, sfârâie, împroaşcă zeamă şi crapă în coajă. Miezul iese la lumină de parcă ar fi puroi sub lama chirurgului. Un potop de suflete e şters din nou din catastif.

Mă întorc de la piaţă cu sacoşele goale. Vecina mea  are azi un zâmbet dulce –amar ca un fir de aţă tras din tivul fustei. Bătrânica de la etaj a răposat. Avea poeziile ei cu rimă publicate la editura Eminescu şi fotografia din tinereţe pe coperta cărţii. Cerşea câte o farfurie de supă şi împărţea cu pisicile din curtea blocului. Mi-a dat şi mie o carte cu autograf, de mi se rupea inima de milă. Când aflu că a murit încă un om binecuvântat să fie singur, parcă aş apăsa cu degetul mare într-o pară prea coaptă. Fără să vreau tot rămâne o gropiţă şi fructul nu mai are gust de miere.

În camera mea miroase tot mai mult a mucegai. Dormitorul e o cămară cu fructe putrede în aşternut. Pesemne că primăvara asta voi rămâne tot vierme, înainte să fiu furnica prizonieră într-un muşuroi părăsit. Din carnea mea albă vor gusta numai vrăbiile grase din curtea vreunei mânăstiri. Nimeni nu scapă din groapa comună, în afară de cei care ştiu să sape.