atât ştiam
că toţi spuneau
că sunt o bomboană
o fetiţă cu ochii
negri mari şi gura mică
pielea ca spuma
laptelui
şi toţi mă iubeau
apoi am ştiut
că floarea de
cireş miroase dulce
şi albul ei
orbeşte de frumuseţe
plângeam când
bunica nu mai vedea să tricoteze
când căţeluşa a
murit înecată
când sora bunicii
nu a mai venit la noi
ştiam că îi
iubeam pe toţi cu inima ca o lumânare
de ceară în pomul
de crăciun
fiindcă nu erau
bani pentru beculeţe
sau pentru
hainele mele cusute de bunica
atât ştiam mai
apoi
că îmi iubeam
toţi colegii şi profesorii
îmi făceam temele
la becul de şaizeci de waţi
pe un scaun de
bucătărie în loc de masă
luam numai note
de zece şi îmi plăcea să scriu poveşti cu zâne
poveşti despre
castelele ascunse în cireşii înfloriţi
atâta mai ştiam
că toţi îmi
spuneau că prin răbdare voi învinge furia mamei
că o iubeam chiar
dacă mă certa şi mă lovea mereu
iertam mereu fără
să ştiu de ce
apoi nu ştiam de
ce m-au închis că nu greşisem nimic
stăteam singură
fiindcă iubisem un bărbat mincinos
lumina era stinsă
de infirimiere şi drogurile alunecau în sânge
cu violenţă
barbară
zăceam în pernele
murdare şi priveam tavanul înalt
mă simţeam ca un
melc anchilozat
orb de prea multă
iubire pentru lumea asta
de glod şi
sudoare şi neon rece
pentru lumea în
care nu am ştiut să împing în autobuz
să calc pe
picioare pe alţii
să vorbesc altfel
decât blând şi politicos
să gândesc altfel
decât de bine
crezând că munca
e un drept lăsat de dumnezeu
atâta mai ştiu
că floarea de
cireş se scutură
fără să îi
orbească pe toţi de iubire
înger îngeraşul
meu
