Urări de primăvară

Pentru doamne şi domnişoare şi nu numai, gânduri frumoase şi un mic dar din partea mea cu pozele mele cu flori:

Viaţa la cămin în Cluj (note de jurnal)

Intram în bucătăria comună seara când oboseala îmi muşca timpanele ca un zgârci  pocnind ritmic în ureche. Gândacii roşii mişunau printre cleiuri vechi, flăcările fâsâiau spasmodic. Mirosul de arsură şi gaz mă pătrundea până la os. Începusem să fumez ţigări Assos, la modă pe vremea aceea. O colegă de cămin de la altă facultate se sprijinea cu coatele de masa murdară şi îmi zâmbea povestindu-mi viaţa ei. Avea dinţii deja  înnegriţi.

Nimeni nu gătea mâncare acolo. Aveam reşouri, fierbeam spaghetti, ceaiuri, supă la plic sau mergeam la cantina studenţească unde abonamentul era cam scump. Odată am primit cadou de la o colegă unguroaică câteva bonuri de masă la o cantină dintr-un liceu cu internat. Am mers singură pe o stradă lăturalnică şi abia am îndrăznit să intru. Parcă nu îmi venea la îndemână să merg să mănânc singură printre alţii, elevi de liceu şi tineri de diferite vârste. A fost singura dată când m-am dus acolo, am aruncat celelalte bonuri. Abia după ani m-am gândit că poate acesta era motivul darului primit: mâncarea puţină şi mizerabilă chiar la masa de prânz. Stăteam cu farfuria în faţă, cu felia de salam gras prăjit în ou, legănându-l cu furculiţa în sosul de mazăre. Atât era tot prânzul. Nu m-am abonat la cantina cealaltă şi am început să mă plimb de colo până colo prin oraş, consumându-mi banii de la CEC pe cozonaci gustoşi cu mult mac, prăjituri cu cremă de castane şi celebrele plăcinte ardeleneşti cu brânză sărată. Am început să mă îngraş, am crescut rapid cu zece kilograme, şi datorită stresului zilnic al vieţii de boboc la facultate. O colegă de cameră mi-a spus verde-n faţă: de ce te-ai îngrăşat aşa Moni, noi toate ziceam de tine că eşti o fată aşa frumoasă...erai. Poate că aşa era, cu dimensiunile mele de top model şi chipul tânăr aveam poate un farmec al meu. Oricum nu mă interesa acest lucru, aveam multe alte probleme.

.............................................................................................................................................

După ce mă îngrăşasem, mă deranja şi mai mult baia comună. Când făceam baie nu îmi plăcea să apar dezbrăcată. Celorlalte nu le păsa. Eu mă chinuiam să mă ascund de ele, ieşeam cu chiu cu vai, cu hainele pe jumătate ude din cabina de duş. Acolo şi spălam toate rufele la mână, în aburii comunităţii. Apoi le întindeam în cameră în holul mic de la intrare. Dormeam pe paturi ca de spital, dar saltelele erau destul de bune. La început eram patru, adică cinci, fiindcă o colegă avea un apendice masculin şi dormeau împreună în patul îngust (înainte să se îngraşe şi ea). Încercam să nu mă gândesc atunci, dar era desigur imoral, stăteam într-un cămin de fete, nu ştiu cum ajunsese ea acolo cu persoana indexată ei. Prietenul ei era un tânăr cu glas blând şi mare asemănare cu portretul lui Eminescu în tinereţe. După mai multe săptămâni o altă colegă (mai mare cu vreo trei ani ca mine) a dat-o afară. I s-a dat o altă cameră la un etaj superior.

În faţa geamului aveam privelişte spre un cămin de băieţi. Noaptea se fofilau în faţa geamului nostru şi aruncau vorbe porcoase. Fetele celelalte dormeau, eu nu aveam somn. Mă duceam la fereastră şi atunci îi vedeam cum fug care încotro, ascunzându-se să nu îi văd. Mă întorceam la pat şi priveam păpuşile mele mici de plastic pe care le adusesem de la Bucureşti să îmi ţină companie. Câteodată ascultam radioul.

Fetele de deasupra făceau adesea gimnastică aerobică şi aveam destul zgomot.

...............................................................................................................................................

Cursurile la facultate nu au  început la termen. Am aşteptat săptămâni în şir, fiindcă se făceau restructurări după revoluţia din 1989. Era atunci în toamna lui 1990. Invidiam pe cei care citeau la biblioteca centrală universitară, îi dădeam târcoale uneori. O colegă m-a luat odată de braţ şi m-a dus la casa studenţilor la discotecă într-o seară. Abia am ieşit de acolo, era imposibil să respiri normal, darmite să dansezi. Altădată am intrat acolo singură, dezorientată,  şi am nimerit în plină sesiune a partidului România Mare. Am ieşit teafără şi nevătămată.

Mă plimbam uneori în oraş, neavând ce face. Admiram arhitectura centrului vechi, visam să merg la un concert de orgă la o biserică veche, dar nu am avut noroc. Vizitam anticariatele, visam să îmi cumpăr cărţi. Erau multe restructurări în oraş. Clubul pentru cursuri de fotografi amatori (studenţesc) nu s-a deschis tot anul. Şi acolo râvneam să intru. Se deschideau buticuri şi mici restaurante, dar, pentru o studentă străină, singură ca mine, era greu să afle ceva de lucru. Oamenii făceau coadă imensă în faţa centrului de emigrări. Dacă mă prindea ploaia îmi cumpăram umbrelă. M-am gospodărit ceva mai bine în timp, mi-am luat lighene mari şi pătură şi haine mai largi din oraş. Într-o zi am nimerit la un concert gratuit de muzică de cameră care m-a fascinat, unde l-am văzut şi pe un violonist care fusese vecin cu mine când stăteam la gazdă înainte de examenul de intrare. În altă zi am fost la operă la un teatru chinezesc. Mi-am cumpărat totuşi o Biblie de la librăria din centru şi tot acolo am fost fericită să ajut o femeie bătrână să îşi care cumpărăturile. M-am întâlnit brusc cu o fostă colegă din liceu care intrase şi ea la facultate acolo, dar nu am ţinut legătura. La fel, am întâlnit foşti prieteni de joacă din satul bunicilor, coincidenţe care pe vremea aceea mă uimeau enorm.

Ciudat este că, deşi eram grasă, un tânăr m-a invitat totuşi la plimbare. Mai fusese altul când eram încă suplă, care de la prima întâlnire a încercat să mă sărute şi eu l-am respins. Ambii aveau acelaşi nume, Doru. Primul individ îmi dădea dureri de cap. Fetele de la cămin mi-au spus că nu e normal să ies cu el, fiindcă eram prea frumoasă pentru el! Oricum nu l-am văzut decât de două ori.

Cel de-al doilea m-a dus pe Cetăţuie. Încerca să mă ia de mână, părea înfumurat şi făcea pe stăpânul. Începuse să îmi vorbească despre viaţa de familie într-un mod semiştiinţific. Sau spunea că vroia să avem o relaţie îndelungată. Oricum şi pe acela l-am respins după o întâlnire, dar am dat de bucluc. A venit la mine în cameră şi a făcut scandal. Era extrem de vexat şi eu nu înţelegeam de ce. Până la urmă am scăpat de el, dar cu greu, deşi i-am explicat frumos că eu nu eram pregătită să intru într-o relaţie de durată cu el şi că nu vroiam să îl amăgesc până mai târziu.

..............................................................................................................................................

Au fost zile dulci-amare în care aveam bucuria de a nu fi împreună cu părinţii. Ei nu m-au vizitat nicodată acolo, eu am venit la Bucureşti numai de câteva ori. Mama îmi trimitea uneori pachete cu hrană prin poştă, le ridicam de la oficiul poştal de lângă cămine. A trimis prin cineva o plapumă să mă învelesc iarna. A trebuit să mă întorc la înmormântarea bunicii. Atunci am luat avionul, altfel veneam cu trenul, schimbând în Vinţu de Jos, parcurgeam multe ore de drum obositor. Când am ajuns în Bucureşti, bunica încă mai trăia, am vorbit cu ea la telefon. Nu-i voi ierta mamei niciodată că nu m-a lăsat în seara aceea să o vizitez. A fost cel mai trist lucru din viaţa mea. Bunica a murit peste noapte. Cel mai frumos capitol din viaţă s-a încheiat atunci.