anumite cuvinte

poate eram pe jumătate poet
şi încă nu orbisem
rătăceam
după câte se pare alţii mă vedeau
unii dintre ei curioşi
până unde voi aluneca în prăpastie

în ochiul meu plângeau mai mulţi ochi
lacrimi adunate prin magherniţe
cimitire de cartier
geamuri sub acoperişuri

niciodată nu mi-era de ajuns
să mă satur de poezie
încât să o trădez intenţionat
să scriu de-a dreptul inimă sau dumnezeu
sau piatră
ca să alung moartea din mine
pe hârtie
albă şi mototolită

fotografie de grup cu pescari

e crăciunul tată

întinde-mi încă o dată palma să ne măsurăm

dintre toţi oamenii vii pe care i-am atins

numai palma ta era mai mare

dacă vrei mergem din nou mână-n mână

şi sărim peste valuri la malul mării

sau mă duci la teatrul de păpuşi

unde tigrul portocaliu înghite clătite pe nemestecate

iar noi batem din palme cu mâinile noastre mari

anul acesta n-am mai crescut cozonaci şi

n-am mai ars lumânări

m-am ghemuit cu ochii pe jumătate închişi 

pernele înalte la spinare

pe o cruce zgâriată de mine cu unghiile în cearceaf

stau la pândă

pescuiesc ca şi tine tată

uneori trec ore alteori trec zile fără să prind nimic

în afara zâmbetului tău palid şi alunecos

din ultima fotografie

tată

de ce naiba n-ai aruncat buchetul de garoafe

foto cu mine şi tata la pescuit, doi grăsuni:

hulubul alb

mă scufund

înot ca un peşte abisal în adâncul lipsit de lumină

ultima la rând în sala de aşteptare

bărbaţii din faţa mea nu se îndură

să mă lase să mă aşez

pe scaunele capitonate cu imitaţie de piele

dreaptă şi fără sprijin

niciodată nu voi ceda

nu îl voi iubi pe bărbatul din spate

am înţeles fără să întorc capul

că stă atârnat pe perete

posterizat în culori sienna arsă şi albastru de prusia

cu trupul de rocă vulcanică

acoperit de umbra mea

într-o altă zi

va începe un alt război

vântul nu se va mai opri  în niciun punct cardinal

cuvintele descompuse ale bărbatului din spate

vor fi parfumul de liliac

de pe buzele morţilor

astăzi

doar porumbeii gri zboară în stoluri 

în sala de aşteptare toţi porumbeii albi sunt prizonieri

cu ciocurile însângerate

bărbatul din spatele meu e un ceas de perete

prima ninsoare

de parcă mi-aş ascunde mâinile

cu degetele schimonosite

sub şalul de mohair cenuşiu

iarnă de iarnă acelaşi pe umerii bunicii

şi oasele degetelor mele nu stau cuminţi 

ca puii de cuc într-un cuib părăsit

tremură hămesite

dau să rupă din nou trandafirul perfid de roşu

căţărându-se pe stâlpul casei

le ordon să stea drepte

cât timp pentru mine există o cruce

sau un punct

şi apoi de la capăt

tabu

Solz de om şi gheară de om
s-au luat la trântă dreaptă:
colţ de om arbitra zâmbind,
ironic şi detaşat,
ascunzându-se printre buze
la fluieratul dintre reprize.

Cei doi s-au tot luptat
pe apă şi pe uscat,
la sărbători, la cântători,
cât e pământu-n lung şi-n lat.

Sătui de lupta fără rezultat,
solz de om şi gheară de om
s-au legat fraţi de cruce cu colţ de om
şi omul l-au mâncat...

viu şi mort,
într-un cuvânt de tot.

leul de suflet

cerşeam la un colţ de stradă
dar nimeni nu înţelegea
doar un strop de soare vă rog
costă doi lei cu tramvaiul
să ies din umbra ghetourilor civilizate
să renunţ la porţia de iaurt cu cornflecs
doar doi lei pentru tramvaiul de la ora treisprezece
chiar dacă femeile singure sunt suspecte în parcuri
unii dau sute de lei pe filme la mol
şi au voie
alţii dau sute de lei pe ifonuri
că au cu cine vorbi
dar inima singură domnilor
inima cu soare se oblojeşte
altfel devine suspectă
de un cancer încă nedescoperit
ori poate omul chiar înfrunzeşte
în mădulare cu adevărat
în umbra cimentului rece
unde şi soarele costă doi lei

foarfeca

era doar distanţa cea mai mică

imperceptibilă

incomensurabilă

dintre tăişuirile foarfecii

chiar înainte să tai fitilul lumânării

mai lăcrimam că era fum

şi abur din ceară ieftină

altminteri duceam dorul plânsorilor

de altădată

am căutat un prieten să îi explic omeneşte

dar printre văzute şi nevăzute

peste ochelarii care ţineau deschisă biblia

doar o muscă mare şi neagră

bâzâia ca un copil plângând în pernă

aproape imperceptibil

incomensurabil

avea o aripă arsă pe margine

de flacăra îndreptată de mine

numai în cele din urmă

vecernie

atunci au împărţit oasele, solzii şi icrele

oase argintii:

biserica era mereu curată

ca ochiul lui dumnezeu înainte de asfinţit

praful dinăuntru rămânea suspendat

pe ninsoarea de raze din ferestre,

se amestecau deasupra aurele sfinţilor

fără tămâie sau lumânări

solzi aurii:

în biserica veche praful e mai rece

ca mălaiul într-o moară părăsită,

pluteşti într-un acvariu îngheţat,

fosilă antediluviană,

îţi cresc branhii prin care respiri fără zgomot

fraţi şi surori

icre roşii:

toţi preoţii stau drepţi

cu pietrele de mormânt spălate

de ochiul lui dumnezeu,

preotul viu dă ocol pocalului dincolo de lume,

amestecă de zor ca într-un mojar,

pisează

până când trec apele

icre negre:

şi aici mai rămâne

doar începutul de la ioachim şi ana,

restul

Albicans

sunt singură şi prin urmare toţi vorbesc

că am tăcut demult

am devenit atât de mioapă

încât îmi ţin ca melcul ochii

în vârful pixului cu gel

în jur miroase a cozonac cu mac

şi castane pocnind

pereţii sunt calzi ca o sobă cu cărbuni

Raskolnikov a adormit  

pe raftul cel mai de sus al bibliotecii

nu pot povesti niciodată

despre degetele morţilor

bătrânilor paralitici

pruncilor avortaţi

despre inimă ca o cutie neagră

afumată pe dinăuntru de lumânări ieftine

nu vreau să aţipesc cu fruntea asudată

înainte să stea ploaia care

trece şuvoi prin sângele meu

m-am născut de multe ori dintr-o petală de cireş

atât de albă

încât colţii lupilor flămânzi s-au înroşit la rădăcină

promit de mâine nu mai plâng

o femeie în colţul culoarului la capătul fără ferestre

tânără ca pasărea fără cuib şi bătrână ca păianjenul fără casă

mă priveşte cu ochi de lapte covăsit în care a curs cerneală

respiră de parcă ar înota de ore în şir doar în cerc

degetele îi tremură pe gâtul lung de madonă

de balerină la final de spectacol

capul îi cade într-o parte ca bobocul prea greu pe tulpină

ea a plâns cel puţin un gram mai mult decât mine

atât cât era necesar ca lacrimile

s-o uite în plata domnului

privind-o numai simt că rup o trestie la marginea unui lac uscat

scot batista cu lumânare cu tot şi-mi şterg ultimul strop sărat

de fericire

ie de zi lucrătoare

cu trupul făcut pâlnie

ascult

marea fierbinte peste nisipul răscolit

cerul lipit de pământ ca o lubeniţă coaptă

departe şi înalt peste tot glodul

adunat sub talpă cât un munte

e ţara mea

locul unde pun degetul pe mămăligă

pe steaua din fruntea cerbului

pe funia clopotului din biserica veche

de la apus până la răsărit

albesc şi eu din creştet până la os

odată cu soarele acesta

plin şi rotund mereu

legat să se învârtă în jurul casei mele

ca-n vremea facerii de la început

naturam animae

au răstignit un om în toată firea

întâi l-au făcut tot mai mic

până când ochii erau gămălii

şi trupul băţ de chibrit

nu cântărea mai mult decât bobul de rouă

pe cornul melcului

apoi l-au făcut să tacă

i-au îngropat toate cuvintele

într-un şanţ tocit pe un disc de picup

în cele din urmă l-au prins cu totul

de rotiţele unui ceas de buzunar

ascuns la spate

ticăie din an în Paşte

zăbrele

să mă înalţ câte puţin

până la cuibul unei păsări negre

uitată de Dumnezeu

părul meu lung tot mai sărat şi aspru

să o învăluie ca în leagănul unui copac uscat

să o hrănesc din ochii mei de nucă verde

din lacrimă de fericire

să crească

cu aripile în cruce

cu ciocul zăvorât

până când va fi mai mare decât soarele din pupile

şi singura uşă deschisă precum cerul senin

cu acces interzis pentru mine

se va închide totuşi

ceainicul - poem fabulă pentru copii

Sunt ceainicul de odinioară

aruncat printre vechituri în podul stăpânului meu.

Aici este mereu frig...Viaţa mea e acum istorie.

Născut şi crescut în fontă dură,

am trecut proba focului în copilărie.

Era iarnă. Mama mea, bătrâna sobă din fontă,

îmi ghida primii paşi nesiguri în lume.

Încetul cu încetul m-am obişnuit

cu focul ei puternic sau îngheţul după ce clocoteam.

Cu toate acestea mulţi se încruntau uşor,

spunând că am un prea multe toane şi că sunt cam aiurit.

Câte puţin, am învăţat să nu-mi mai pese.

Dar, când fierbinţeala era puternică,

îmi plăcea să fluier şi să şuier un cântec trist

despre iubita mea, fierul de călcat din fontă,

draga mea zână încălzită cu jeratic,

niciodată destul de aproape de mine.

Acum am pierdut-o, stau singur în întuneric,

totul e rece.

Poate va veni vreun copil curios

să mă păstreze ca pe-o poveste,

lângă păpuşi din cârpe şi inimi de turtă dulce.

1 Iunie 2013

la stăpâni

credeai că dacă baţi ei vor deschide

ai ciocănit încet cu genele plecate

boboc de fată fără căpătâi

dar bisericile nu au streşini sub care să nu te plouă

ţi s-a spus că iubirea e înţelepciunea nebunilor

ai sădit lalele în ghiveci

le-ai scos prea devreme la soare

când oricum ninge

şi peste copacii uscaţi

în care securea n-a lovit

cu ochii tăi mari de copil

te uiţi de parcă n-ai mai fi văzut

o gaură de cheie sigilată

oricum tot zgaibă vei rămâne viaţa toată

sculptură în lemn roşu

pictorul desenează cu minuţiozitate

cadrul ferestrei în ochii cardinalului

înfipt drept în fotoliu. lumina aceea sclipind

lângă pupilă este totul. o rază cade pe gaura

cheii unei uşi închise. un fluture alb tremură

pe pălăria cu voal a văduvei. în târg păpuşile

din ceasul medieval din turn se învârt

cu moartea printre ele. un copil râde

muşcând din vata de zahăr.

Unde sunt cele dinaintea ceasului în care păcătoşii au împărţit mărul între ei?

la chioşcuri se vând gogoşi calde tăvălite

în zahăr vanilat. de gerul bobotezei

până şi în buzunarul cerşetorilor se topesc

bănuţi de ciocolată. fericirea flutură

ca un  zmeu scăpat din sfoară peste

capetele copiilor. peste cântecele lor

cu floricele pe câmpii şi elefanţi în plasă

de păianjen. există un mâine mereu roşu

în calendar. precum nasul clovnului.

Vine o vreme în care soarele se roteşte în jurul pământului, o vreme când totul e invers.

Îngeri şi sfinţi

Ce bine că nu sunt înger mamă! Odată, demult, am ajuns într-un câmp cu pălămidă şi ardea soarele ca vreo sută de suliţe în spinare. M-am descălţat ca tot omul şi am fugit peste buruieni până când picioarele îmi sângerau. Şi îmi muşcam buzele şi limba să nu simt durerea. Sunt şi ele suflete, acele flori cu ghimpi, nu puteam să le strivesc. Ţin minte când tata omora omizile, primăvara când ne urcau potop pe zidul casei. Mi-era scârbă şi milă. Nu spun toţi că toate făpturile Domnului au şi ele sufletul lor?

Mamă, tu dormi, şi pe mine mă doare de-a dreapta. Şi pe tata îl durea înainte să se ducă. Zicea că eu sunt ca o sfântă şi am plâns ...dar nu aveam cui să povestesc. Dacă dormi, îţi pot spune ţie. Cu tot dinadinsul nu vroiam să fiu sfântă. Toată lumea urăşte sfinţii, îi ponegreşte şi apoi li se închină după ce mor. Ei zic că sfinţii îi ajută, că le mijlocesc calea către voia lui Dumnezeu...O fi fost şi Prometeu un sfânt? Grecul din poveste. Că şi el adusese oamenilor ceva, dar peste puterea zeilor. Că şi pe el îl durea în dreapta.

Toţi cunosc istoria martirilor...cad în apele tulburi şi nimbul lor de sfinţi se subţiază, dar încă pluteşte ca în picturi peste apele tulburi şi învolburate de spirite rele. Greu trebuie să fi fost să trăieşti şi în vremea romanticilor. Atâtea vise, demoni şi fecioare neprihănite ucise crud sau prunci de ţâţă murind de foame. Întotdeauna am preferat seninul norilor de furtună. Dar...de fapt şi toţi ceilalţi spun adevărul, noi toţi urcăm şi coborâm la fel aceleaşi trepte, fie că dormim pe un sac cu bani, fie că sughiţăm de sărăcie.

Ce bine că nu am devenit înger! Unii devin şi atunci îi vezi în picturi plutind pe norişori coloraţi, cu aripile aurite în stucatura palatelor. Sau răsar din morminte, albi şi mari, ca Giselle din baletul cu acelaşi nume. Iar spectatorii aplaudă şi îşi deschid evantaiele de doamne şi domnişoare. De partea cealaltă poporul de rând ţipă extatic în arene deschise, aşa cum odinioară se bucurau să îl crucifice pe Sfântul Petru, să o tragă pe roată pe Sfânta Ecaterina, să îl ţintească pe Sfântul Sebastian. Fiecare cu povestea lui. De-o parte îngerii şi cei bogaţi, de cealaltă cei săraci şi sfinţii. Nicăieri nu e bine.

Dar trebuie să cred că ziua de mâine nu este la sfântu-aşteaptă! Sunt om, un om fără păcat, dar urlu să trezesc şi morţii, nu sunt o sfântă şi nu voi mântui pe nimeni! Cât despre îngeri, Dumnezeu să îi ierte. Ce este mai trist, mamă? Cine se bucură, mamă?

Pictura barocă : un cod moral strict, afirmat cu exuberanţă

Punctul meu de vedere:

Lumea picturilor baroce intrigă prin impunerea unor paradigme simple într-o exprimare explozivă, complexă, adesea factice în aparenţă pentru generaţia tânără. Este o lume a celor care au învăţat în tăcere, care au urmat imboldul „nosce te ipsum”, fiindcă, paradoxal, în aceste opere de artă există o tentativă iniţiatică cu valenţe socratice. Paradoxal, deoarece firul gândirii filozofilor din antichitatea greacă este de un clasicism limpede, în timp ce barocul înfloreşte curbele şi culorile într-o multitudine de ipostaze.

Cartea de aur a barocului reprezintă o călătorie al cărei scop este definirea unei ontologii, a unei antropologii a revelaţiei dar şi a unei axiologii cu note cinic-amare.

„Lumea pe dos” (1663) a lui Jan Steen este una dintre numeroasele ilustrări ale acestei ironii revelatoare în pictură. Satira este pertinentă, dar împinsă până la ridicol burlesc.

Tablourile cu temă religioasă, prin jocul lor de lumini şi umbre, suprapun peste contrastul dintre naivitate şi experienţă jocul dintre înţelepciune şi sfânta nebunie. Un exemplu clar este „Moartea Fecioarei” de Caravaggio.

Obiectele aparent rupte de context capătă valoare simbolică sporită în numeroase picturi, devin indicii într-o şaradă pe care privitorul o dezleagă volens nolens.

Raporturile sociale sunt dezbrăcate de stilizarea pudibondă. Extravagantul Rubens, în special în „Debarcarea Mariei de Medici la Marsilia”, dezvăluie adevărate aforisme ale istoriei; pilonii titanici ai societăţii explodează apoteotic în trupurile necesar rubiconde ale nimfelor, care ridică piramida societăţii şi orice regină a ei.

Barocul nu are sentimente, dacă prin aceasta înţelegeţi delicateţe şi decenţă. Adevărul este strigat cu glas tare, nu în şoaptă, dacă ştii să deschizi uşile încuiate cu cheia potrivită, fie doar din curiozitate. În picturile „Astronomul”de Johannes Vermeer sau de Gerrit Dou, în „Lecţia de anatomie a doctorului Tulp” a lui Rembrandt se dezvăluie fundamentele gândirii umane în ipostază de forţă propulsivă, motor al revoluţiilor cereşti sau alchimice.

Am zâmbit uşor catalogând inconştient bestiarul sau atlasul botanic al picturilor baroce. De la albiturile gigantice din bucătării până la nelipsiţii căţeluşi de salon cu aspect grotesc în scenele de gen, mai degrabă garguie decât câini. Aceste transformări genetice de-a lungul veacurilor ilustrează mai bine ca o pictură de tip „vanitas” ( cum ar fi cele ale lui Harmen Steenvyck, Willem Claesz Heda),  celebra expresie „mutatis mutandis”.

Ajun de Paşte

cât mai era rouă pe floare

mama plecase cu bocceaua de seminţe la cimitir

să crească petunii şi margarete

tata se urcase în vârful cireşului

pe jumătate adormit

un pui de vânt de primăvară

croia cărare în părul lui alb

albinele veniseră în vizită

prea de timpuriu

eu gesticulam larg să le gonesc

de teamă să nu îl sperie pe tata

să nu cumva să creadă

că este prea târziu

să nu cumva să se trezească sau să adoarmă

de-a binelea

la noi acasă

în timp ce mama smulgea buruienile

tata stătea întins în cireş ca pe mare

să nu se înece

aşa precum toţi morţii fac pluta peste flori

Timp ieftin - note de jurnal

Aproape toamnă. Merg printre umbrelele deschise în hala de peşte. Ascult ţipătul din mine.

*

Compartimentul de tren este îndesat cu tot felul de lucruri  cu miros puternic: brânză şi pâine, saltele de plastic, nisip de pe plajă.

*

Privind în depărtare văd doar ochii mei oglindiţi pe geamul întunecat. Plutind, scufundându-se.

*

Nu sunt curioasă. Întrebările se sparg ca sticla ieftină. Între timp şed, cu picioarele sub scaun.

*

Nu este destul spaţiu aici. Oare ce se întâmplă cu timpul? Ce s-a întâmplat cu tic-tacul ceasului cu cuc? S-a oprit.

*

Toate lucrurile rămân la fel la un moment dat. Aceeaşi cafenea în aceeaşi staţie mică. E un sentiment plăcut câteodată.

*

O femeie între două vârste varsă cafeaua pe rochie. Înainte să plece adaugă mai mult ruj pe buze.

*

Ziarul de azi va acoperi toată mizeria, absorbind de pe linoleum urmele de sub scaune.

*

Sunt prea obosită pentru o altă zi: de îndată ce deschid ochii, un porumbel negru zboară de la fereastră.

*

Plimbându-mă prin parc mi-am dat seama că bătrânii citesc ştirile sub cireşi înfloriţi.

*

Desigur...minutul în care el se apleacă în faţa zâmbetului ei, pe marginea lacului artificial.

*

De fiecare dată când păşesc încet pe gheaţa care se topeşte, mă gândesc că urmele mele cresc prea mari.

*

În timp ce gonesc pe autostradă, cu soarele în spatele meu, mă simt ca o străină pe pământ.

*

Traficul din capul meu creşte în progresie geometrică. Atât timp cât încă îmi amintesc.

*

Însemnele de graffiti într-un pasaj întunecat, niciodată descifrate, apar în lumină doar la solstiţiul de vară. Anotimpurile se schimbă.

Copil în secolul douăzeci

„Mergând Iosif cu Maria/ în Viflaim să se-nscrie...”

„Cum adică să se înscrie?”

„Aşa spune cântecul.”

Şi ningea zăpadă mai albă ca aşternutul şi mă ghemuiam în patul mare înţolită în cămeşoaie cusută la maşină de mama Limpi, bunica mea de vreo patruzeci de ani şi încă nu mulţi.  Ea avea cosiţe lungi împletite, ca toate femeile din sat, pe care le pieptăna îndelung seara. Cearceaful gros, ţesut la războiul vechi de lemn, mă răcorea până la piele, ca şi cum mă scufundam în apa mării, păşind cu tălpile goale pe nisip. Iarna era grea, focul de lemne pufnea în soba de fontă vopsită negru, lumina se juca pe pereţii văruiţi vânăt, împodobiţi cu icoane din care zâmbeau Maica Domnului, Sfânta Ana şi Isus, cu chipurile îmbrobodite falnic cu ştergare colorate şi tighelite cu reaţă croşetată de bunica sau chiar moştenire grijită cu evlavie de la părinţii ei.

„Mai cântă-mi mama Limpi, că tu cânţi aşa frumos...”

„Pe cărare sub un brad/ Zău, zău, zău/ Şade-un voinic supărat/ Zău, zău, zău...”

„Zău, zău, zău...”

„Să nu zici zău lui Dumnezău!”

„Cum adică?”

„Aşa e vorba! Să nu zici zău lui Dumnezău.”

„Bine”.

Războiul de ţesut ocupa jumătate din cameră lângă fereastră. În mirosul de lână în toate culorile se amesteca parfumul muşcatelor care hibernau după perdele. Ceasul cu cuc ticăia, lemnele pocneau în sobă şi războiul ţăcănea.

„Mă laşi şi pe mine să bat puţin?”

„Ie, vino să îţi arăt cum.”

Încă un Crăciun ca-n basme. Moşu deschide uşa larg, zâmbeşte hoţeşte şi îmi arată ce-a adus: un brad micuţ dintr-un sat vecin. L-am aşezat în tindă şi l-am împodobit cu bomboane în staniol lucios şi vată. Bradul meu de la oraş avea globuri mari colorate şi lumânări care ardeau ca nişte stele în cuiburile lor verzi dincolo de care nu vedeai peretele. Şi mirosea aşa puternic. Acesta era un brad mic şi rar, dar zâmbetul din ochii bunicilor l-a preschimbat într-un miracol. Şi cât de buni erau cozonacii copţi în brotin, auriţi pe coajă, cu miez dulce din nucile noastre...

Moşul meu avea puţin peste cinzeci de ani când a venit cu mine în vizită la sora lui de la Bucureşti. Era un bărbat viguros care lucra din zori până seara, angajat la C.F.R., ţăran în gospodărie. O doamnă care locuia în apropiere m-a auzit cum îl strigam „moşule” şi s-a încruntat: „Tu nu vezi ce tânăr e bunicul tău? Cum îi spui „mamă” bunicii tale şi lui îi zici moşu? Nu e frumos.” Eu am roşit, încercând să mă ascund de ruşine. De atunci încolo i-am spus bunicu moşului. Eram singurul copil din sat care îi spunea bunicu, la fel ca la oraş. Când am mai crescut mi-a părut puţin rău.

„Mama Limpi, vreau să ajut şi eu la bucătărie şi la fân!”

„Tu ceteşte! Cine are carte are parte.”

„Cum adică are parte?” mă întreb eu singură. Îmi plăcea mult să citesc şi era frumos să deschid poveştile reginei Fabiola în iarba împestriţată cu trifoi alb şi roşu, cu atâţia fluturi albi mângâindu-mi braţele goale. Vara era zăduf adesea, apoi se rupeau băierile cerului şi ploua în rafale de nu vedeam până la poarta curţii din bucătăria de vară improvizată într-un şopron mare.

„Tulai! Să iau umbrarul să pun căldarea sub scoc!”

„Adu şi lumina că durduie” zice străbunica mea.

Când tuna ea citea rugăciuni şi aprindea lumânarea de furtună.

„Dă-o Doamne curată!” spune bunicu cu glas puternic.

Nicând nu am văzut aşa multe ploi cu bulboane ca acolo.

„No, acum o stat.”

Ploile repezi lăsau cerul limpede, cântecul păsărilor împânzea grădina şi livada din deal. Am văzut acolo un cer atât de albastru, încât simţeam că privirea mea se pierde în adâncul lui; am văzut acolo atât de multe stele încât simţeam că îmi cresc aripi sau că pământul dispare de sub picioare.

Mergeam la noi la vie şi culegeam clopoţei şi alte minuni de floare sălbatică cu nume necunoscut. Gustam din merele văratice zemoase cu pieliţa vârstată în multe nuanţe de roşu, soi pe care îl găseşti greu la piaţă. Bunicu scotea gresia din tiocul umed şi începea să bată coasa. Cât de frumos răsuna ecoul peste deal, departe de păduri, dar unde mai veneau vulpi sau mistreţi uneori. Liniştea era întreruptă doar de fluierul trenurilor la vreun kilometru distanţă, dincolo de lunca Oltului. Acolo era halta noastră micuţă în care ajungeam cu personalul de la Bucureşti, de unde plecam la sfârşitul vacanţelor înapoi, cu traista plină de minunăţii şi sufletul plin de amintiri...

Notă: regionalisme cu circulaţie restrânsă

Reaţă =  dantelă sau împletitură din aţă sau lână

Brotin = cuptorul din soba din casă

Tioc = tocul metalic în care se ţine gresia pentru ascuţit coasa

Umbrar = umbrelă

călcâiul lui Ahile

după ultimul cutremur
un şoim s-a cuibărit sub tâmpla mea
pasărea vânează în zori
în timp ce încă dorm
neîmblânzită de braţul bărbatului
cu mănuşă din piele de ied

am ucis zmeii din vise
şi cele şapte păcate din scripturi
m-am luptat cu miturile esenţiale
ale vieţii de femeie
până când din lacrima mea au băut
eroii căzuţi pe front
fără împărtăşanie

am omorât în zadar
tot ce înspăimânta pe alţii
mi-e teamă de furnica de sub talpă
ea este atât de puternică
fiindcă eu nu pot face nimic
mai presus de viaţa
sau moartea ei

rugăciune în somn

dacă se zdruncinau norii la temelie

şi ciubărul de sub scoc spumega

râdeam cu dinţii strânşi

de prea mult aer cu mireasmă de nuc înverzit

atât era de proaspăt totul

desigur eram copil

vinovată de a creşte înăuntru

în visele celorlalţi

nu deschideam nicicând uşa soarelui 

încât ei dormeau fără griji

cu o parte din mine ca o aripă sub puişorii pernelor

au trecut zile ca noaptea şi nopţi boreale

fagurii din stupină s-au uscat

din mâna Maicii Domnului nu mai picură nectar

pe buzele mele

când se adună norii e mereu frig

lipesc palma de peretele orb

mă rog să plouă mai puţin

să am un colţ cald de pâine neagră

dacă adorm

vorbesc cu mine însămi

în somnul meu nu mai visează niciun copil

Urări de primăvară

Pentru doamne şi domnişoare şi nu numai, gânduri frumoase şi un mic dar din partea mea cu pozele mele cu flori:

Viaţa la cămin în Cluj (note de jurnal)

Intram în bucătăria comună seara când oboseala îmi muşca timpanele ca un zgârci  pocnind ritmic în ureche. Gândacii roşii mişunau printre cleiuri vechi, flăcările fâsâiau spasmodic. Mirosul de arsură şi gaz mă pătrundea până la os. Începusem să fumez ţigări Assos, la modă pe vremea aceea. O colegă de cămin de la altă facultate se sprijinea cu coatele de masa murdară şi îmi zâmbea povestindu-mi viaţa ei. Avea dinţii deja  înnegriţi.

Nimeni nu gătea mâncare acolo. Aveam reşouri, fierbeam spaghetti, ceaiuri, supă la plic sau mergeam la cantina studenţească unde abonamentul era cam scump. Odată am primit cadou de la o colegă unguroaică câteva bonuri de masă la o cantină dintr-un liceu cu internat. Am mers singură pe o stradă lăturalnică şi abia am îndrăznit să intru. Parcă nu îmi venea la îndemână să merg să mănânc singură printre alţii, elevi de liceu şi tineri de diferite vârste. A fost singura dată când m-am dus acolo, am aruncat celelalte bonuri. Abia după ani m-am gândit că poate acesta era motivul darului primit: mâncarea puţină şi mizerabilă chiar la masa de prânz. Stăteam cu farfuria în faţă, cu felia de salam gras prăjit în ou, legănându-l cu furculiţa în sosul de mazăre. Atât era tot prânzul. Nu m-am abonat la cantina cealaltă şi am început să mă plimb de colo până colo prin oraş, consumându-mi banii de la CEC pe cozonaci gustoşi cu mult mac, prăjituri cu cremă de castane şi celebrele plăcinte ardeleneşti cu brânză sărată. Am început să mă îngraş, am crescut rapid cu zece kilograme, şi datorită stresului zilnic al vieţii de boboc la facultate. O colegă de cameră mi-a spus verde-n faţă: de ce te-ai îngrăşat aşa Moni, noi toate ziceam de tine că eşti o fată aşa frumoasă...erai. Poate că aşa era, cu dimensiunile mele de top model şi chipul tânăr aveam poate un farmec al meu. Oricum nu mă interesa acest lucru, aveam multe alte probleme.

.............................................................................................................................................

După ce mă îngrăşasem, mă deranja şi mai mult baia comună. Când făceam baie nu îmi plăcea să apar dezbrăcată. Celorlalte nu le păsa. Eu mă chinuiam să mă ascund de ele, ieşeam cu chiu cu vai, cu hainele pe jumătate ude din cabina de duş. Acolo şi spălam toate rufele la mână, în aburii comunităţii. Apoi le întindeam în cameră în holul mic de la intrare. Dormeam pe paturi ca de spital, dar saltelele erau destul de bune. La început eram patru, adică cinci, fiindcă o colegă avea un apendice masculin şi dormeau împreună în patul îngust (înainte să se îngraşe şi ea). Încercam să nu mă gândesc atunci, dar era desigur imoral, stăteam într-un cămin de fete, nu ştiu cum ajunsese ea acolo cu persoana indexată ei. Prietenul ei era un tânăr cu glas blând şi mare asemănare cu portretul lui Eminescu în tinereţe. După mai multe săptămâni o altă colegă (mai mare cu vreo trei ani ca mine) a dat-o afară. I s-a dat o altă cameră la un etaj superior.

În faţa geamului aveam privelişte spre un cămin de băieţi. Noaptea se fofilau în faţa geamului nostru şi aruncau vorbe porcoase. Fetele celelalte dormeau, eu nu aveam somn. Mă duceam la fereastră şi atunci îi vedeam cum fug care încotro, ascunzându-se să nu îi văd. Mă întorceam la pat şi priveam păpuşile mele mici de plastic pe care le adusesem de la Bucureşti să îmi ţină companie. Câteodată ascultam radioul.

Fetele de deasupra făceau adesea gimnastică aerobică şi aveam destul zgomot.

...............................................................................................................................................

Cursurile la facultate nu au  început la termen. Am aşteptat săptămâni în şir, fiindcă se făceau restructurări după revoluţia din 1989. Era atunci în toamna lui 1990. Invidiam pe cei care citeau la biblioteca centrală universitară, îi dădeam târcoale uneori. O colegă m-a luat odată de braţ şi m-a dus la casa studenţilor la discotecă într-o seară. Abia am ieşit de acolo, era imposibil să respiri normal, darmite să dansezi. Altădată am intrat acolo singură, dezorientată,  şi am nimerit în plină sesiune a partidului România Mare. Am ieşit teafără şi nevătămată.

Mă plimbam uneori în oraş, neavând ce face. Admiram arhitectura centrului vechi, visam să merg la un concert de orgă la o biserică veche, dar nu am avut noroc. Vizitam anticariatele, visam să îmi cumpăr cărţi. Erau multe restructurări în oraş. Clubul pentru cursuri de fotografi amatori (studenţesc) nu s-a deschis tot anul. Şi acolo râvneam să intru. Se deschideau buticuri şi mici restaurante, dar, pentru o studentă străină, singură ca mine, era greu să afle ceva de lucru. Oamenii făceau coadă imensă în faţa centrului de emigrări. Dacă mă prindea ploaia îmi cumpăram umbrelă. M-am gospodărit ceva mai bine în timp, mi-am luat lighene mari şi pătură şi haine mai largi din oraş. Într-o zi am nimerit la un concert gratuit de muzică de cameră care m-a fascinat, unde l-am văzut şi pe un violonist care fusese vecin cu mine când stăteam la gazdă înainte de examenul de intrare. În altă zi am fost la operă la un teatru chinezesc. Mi-am cumpărat totuşi o Biblie de la librăria din centru şi tot acolo am fost fericită să ajut o femeie bătrână să îşi care cumpărăturile. M-am întâlnit brusc cu o fostă colegă din liceu care intrase şi ea la facultate acolo, dar nu am ţinut legătura. La fel, am întâlnit foşti prieteni de joacă din satul bunicilor, coincidenţe care pe vremea aceea mă uimeau enorm.

Ciudat este că, deşi eram grasă, un tânăr m-a invitat totuşi la plimbare. Mai fusese altul când eram încă suplă, care de la prima întâlnire a încercat să mă sărute şi eu l-am respins. Ambii aveau acelaşi nume, Doru. Primul individ îmi dădea dureri de cap. Fetele de la cămin mi-au spus că nu e normal să ies cu el, fiindcă eram prea frumoasă pentru el! Oricum nu l-am văzut decât de două ori.

Cel de-al doilea m-a dus pe Cetăţuie. Încerca să mă ia de mână, părea înfumurat şi făcea pe stăpânul. Începuse să îmi vorbească despre viaţa de familie într-un mod semiştiinţific. Sau spunea că vroia să avem o relaţie îndelungată. Oricum şi pe acela l-am respins după o întâlnire, dar am dat de bucluc. A venit la mine în cameră şi a făcut scandal. Era extrem de vexat şi eu nu înţelegeam de ce. Până la urmă am scăpat de el, dar cu greu, deşi i-am explicat frumos că eu nu eram pregătită să intru într-o relaţie de durată cu el şi că nu vroiam să îl amăgesc până mai târziu.

..............................................................................................................................................

Au fost zile dulci-amare în care aveam bucuria de a nu fi împreună cu părinţii. Ei nu m-au vizitat nicodată acolo, eu am venit la Bucureşti numai de câteva ori. Mama îmi trimitea uneori pachete cu hrană prin poştă, le ridicam de la oficiul poştal de lângă cămine. A trimis prin cineva o plapumă să mă învelesc iarna. A trebuit să mă întorc la înmormântarea bunicii. Atunci am luat avionul, altfel veneam cu trenul, schimbând în Vinţu de Jos, parcurgeam multe ore de drum obositor. Când am ajuns în Bucureşti, bunica încă mai trăia, am vorbit cu ea la telefon. Nu-i voi ierta mamei niciodată că nu m-a lăsat în seara aceea să o vizitez. A fost cel mai trist lucru din viaţa mea. Bunica a murit peste noapte. Cel mai frumos capitol din viaţă s-a încheiat atunci.