duminică, 25 decembrie 2011
sâmbătă, 17 decembrie 2011
Stare de agregare
am văzut prea mulţi fluturi care mor
înainte de-a se
trezi
din crisalidă
balerine de
porţelan programate
piruete pe
gheridoane
în absenţa
publicului
doar palmele miros
a dafin
cuvintele sunt
crude
ca mugurii
îngheţaţi
nici urmă de vânt
să îi lovească
nici lumină să îi
deschidă
am amorţit de
partea inimii
jumătate aer
jumătate apă
cu trupul de amfibie
flămândă
între două
geosfere
o roată de fântână tot mai subţire
mă trage în adânc
şi-n afară
ceasornicarul meu
bătrân
a reparat pendula
cu oglinzi
acum tace
luni, 12 decembrie 2011
Un dar de sărbători pentru prieteni de azi sau de ieri
frunzele nu sunt aripi
nu pier ca fluturii albi de-o zi
nu tremură în pocale de cântec
înălţate de ciocârlii spre soare
cel mai adesea ele respiră
lipite de foiţele inimii
precum suspinul pierdut al unui prieten
răspuns ce pluteşte departe
prin tăcerea vântului
sâmbătă, 10 decembrie 2011
Extrasenzorial
prin colţul unui
singur ochi
cade o lacrimă boţită
dinţii se clatină
înfipţi în
ultimul măr până la cotor
o privire de
căţel cerşeşte
fără glas
lângă uşa
troienită
pe spinarea
flămândă de dreptate
a crescut o
cocoaşă
sprijină în
neştire
desaga grea de
blide
la parastase şi
pomeni
miercuri, 7 decembrie 2011
Albastru fierbinte
acoperă-mi somnul
cu pietre
străinule cu
haină albastră
dacă ai mână
uşoară
se vor preschimba
în pâine coaptă pe vatră
rotund între umăr
şi şold
viaţa mea e
încinsă ca un cuptor
cu cât voi dormi
mai adânc aluatul va fi mai moale
cu încetul va
dospi din nou
voi fi la mijloc
un drob de sare întărit
din gânduri
frământate adânc
să nu mă-ntrebi
cum mă cheamă
cu orice preţ să
nu mă trezeşti
nu plânge dacă
vei vedea că scâncesc
ca pruncul în
covată
voi dispărea cu
încetul în maiaua care fierbe
păstrează-ţi
lacrima până la sfârşit
dacă ai inimă să
stingi cu ea
grăuntele de
drojdie uscată
marți, 6 decembrie 2011
Ultima nuntă
m-am născut
într-un sfârşit de iarnă
eram obişnuită cu
frigul cuibărit
în locul
focurilor stinse
am păzit cenuşa
din vatră
în fiecare noapte
mirele a venit
târziu ca o ninsoare
pe faţa lacului
dintre sălcii
trăgeau clopote
argintii de peşti
sub gheaţa de la
mal
mireasa străvezie
cu braţe lungi
alerga prin mine
de la călcâi la creştet
fluturii albi din
trenă
se lipeau
indecent de piele
fii mai atentă
spuneau naşii mei
dacă strângi
pământul în braţe vei pluti
dincolo de
cuvinte
nici tăcerea nu
va mai conta
mai bine să
arunci inelul solitar
primit moştenire
a nins mult în palma stângă
liniile s-au
adâncit
încă un gheţar
s-a desprins la pol
ca un sărut rece
sigilat pe frunte
duminică, 4 decembrie 2011
Nestins
am încuiat uşa
dormitorului
mă ascund ca un
câine rănit
fără să-mi curăţ
rănile
în abdomen am o
gaură albastră
culoarea viselor mai
puternice decât viaţa
pruncii care nu mi s-au născut lovesc în tâmple
spasmul calcă
peste inimă coboară mai departe
odată cu
dorinţele mele digerate
de toate mamele
încă în viaţă
ca şi cum ar fi
nisip zgrunţuros în stomac
sunt o femeie cu
mii de braţe
rotite peste cap ca
un dans de săbii
într-o zi vor
cădea drept în creştet
vor creşte
mărăcini din patul în care îngheţ
deasupra Isus are
o inimă în flăcări
în altă icoană
Maica Lui ţine la piept
o inimă în floare
dacă aş privi cu
atenţie aş vedea
că norii sunt
îngeri mici
ning peste golul
albastru
sâmbătă, 3 decembrie 2011
Lorelei
Zi şi noapte lumina arde prin
pleoapele închise, devenite străvezii. Păşesc de-a lungul viselor ca un orb
vindecat brusc. Ridic globul lunii până se rostogoleşte şi cade dincolo de
orizont. Fractura deschisă în osul amintirii se vindecă printr-un tiv cusut în
carne, lasă amprente în palma întinsă cu greu înspre tine. Răsuflarea mea desenează
în aer note pe portativul distanţelor dintre noi. Muzica rămâne ascunsă, ca
marea închisă într-o scoică aşezată pe un raft. Mâna mea către tine este zborul
păsării ce-şi caută zadarnic cuibul ocrotit de nori. Tremur odată cu clipele
izgonite în centrifuga timpului. Secundarul ceasului meu bate câţiva paşi
înapoi. În oglindă sunt aceeaşi, umbra surâsului tău a sprijinit un zid să
dureze în inimă şi în sânge. Un perete crescut în mine însămi pe care se caţără
rugi înfloriţi de măceş fără să îi atingă vârful. Stăm în camere separate, fiecare
lângă altă ferestră, izbită şi deschisă de ploaia cuvintelor nerostite. O maree
de alge verzi-albastre revine şi se retrage din nisipul calm al memoriei.
vineri, 2 decembrie 2011
Grupaj de poezii vechi
CONFRUNTARE
Te întreb, omule,
când ai îmblânzit calul
să sară în cadranul tablei de şah,
te-ai gândit
doar la războiul fără ninsori ?
Între alb şi negru,
ciocnindu-se cu nebuni cu tot,
ai hotărât că nu pot fiinţa
nuanţe de gri.
Calul tău a îngenuncheat în frâu
cu zăbala şiroind
de lupta încrâncenată
în care tropotul cavaleriei şi trâmbiţele
repetau pentru mulţi
ultima spovedanie.
Departe, pe cărări neumblate,
caii sălbatici alergau vijelios,
cu focul inimii lor încălzind
iarba, cerul senin
şi zborul vulturilor.
FINISARE
Sclav încătuşat în stâncă,
piatră cu început de istorie
prea puţin şlefuită,
vorbele îţi sunt sugrumate,
picurând sonate
fără ecou.
Braţele tale atlantice
cu povară mai grea decât timpul
vâslesc în visul libertăţii
ca pe o mare furtunoasă.
Privirea ta ţinteşte
direct în rana sculptorului
care a sângerat când ţi-a dat viaţă
şi se întoarce către mine
ca dintr-o oglindă.
Iar eu sunt singura
ce-ţi poate rupe lanţurile
în sala goală a muzeului,
cu ochii mei deschişi
îmbrăţişându-te.
CARIATIDĂ
Într-o zi, demult,
am sculptat în cretă un trup de fată.
Pe tablă elevii scriau
ecuaţii matematice perfecte.
Eu am ascuns atunci păpuşa la piept,
în timp ce jucam şotronul
peste umbra mesteacănului subţire.
Zăpezi viscolite
au încărcat geamurile şcolii
şi crengile bătrâne argintate,
liniile albe s-au şters.
Statueta mea a rămas aceeaşi,
sprijinind pe raftul bibliotecii
câteva fotografii îngălbenite.
EX LIBRIS
Într-un bazar ciudat am cunoscut un om
Care se pregătea să vândă pe tarabă
Cărţi vii sau moarte, adormite-n timp,
Scrise cu gândul sau cu visul treaz,
Catalogate sau uitate.
L-am întrebat care-i folosul lor
Şi mi-a răspuns că pot fi zbor sau piatră,
Dar că acest lucru depinde
De felul în care sunt citite,
De bătaia inimii,
Şi de dioptriile clientului.
Nu i-am răspuns nimic
Şi m-am întors pe drumul meu
Pe când în spate mă ardea
Privirea păsării cu aripi smulse
Din ochiul ce-a alunecat în praf
Ca lacrima din filele străpunse.
miercuri, 30 noiembrie 2011
Nevolnicie
de fiecare dată când plecam de lângă ei
mai cădea unul mai murea unul
creşteau ceţuri şi mlaştini în drumul meu
mi-erau toţi dragi fără să ştiu
că iubirea e o boală a lanţurilor grele
sau câtă nevoie aveau de mine din vina mea
am plecat de câteva ori de-acasă
a fost de-ajuns să rămân singură
ca un pui de mâţă în grădina altcuiva
m-am ascuns în bibliotecă
teancuri de cărţi citite au făcut ochii mari
teancuri de cărţi citite au făcut ochii mari
toate cele înţelese s-au unit
s-au lipit de piele ca un tatuaj
indescifrabil de neşters
stigmat al nopţilor nedormite
mi-e dor de sălile de aşteptare reci
să stau ghemuită pe-o bancă incomodă
ore în şir până vine personalul
în nodul de cale ferată
dar nu pot pleca din nicio gară
dar nu pot pleca din nicio gară
toţi ştiu că am înţeles că şi ei au aflat
povestea melcului de casă
mai am doar visele altora
să le sprijin cu fruntea şi cu tâmplele
bătătorite
mai am doar visele altora
să le sprijin cu fruntea şi cu tâmplele
bătătorite
marți, 29 noiembrie 2011
Hoţul
grădina cu mere creţeşti era părăsită
crengile se aplecau zgârâiau pământul
furnicile mişunau printre merele putrede
iarba umbrită era plină de melci mari
fructele chircite mici viermănoase
cădeau ici-colo bătute de vânt
înainte de vreme
se-auzea toaca la biserică
se apropia furtuna
un copil s-a strecurat pe poarta slăbită
şi-a umplut şapca de mere
a gustat dintr-unul şi le-a aruncat pe toate
ronţăind grăbit o frunză de măcriş
a fugit în ploaie fluierând
iarna au fost viscole mari
crengile bătrâne s-au frânt
copilul mânca portocale zemoase
privea bradul lui de Crăciun
cu globuri ca merele
vara s-a întors copilul nu a mai venit în grădină
erau acum multe mere rumenite unul lângă altul
se legănau ca nişte clopote
duminică, 27 noiembrie 2011
Mult prea senin
m-am învelit în cearşaful ud
de-un timp mi-e rece
şi cald
vântul muşcă la
marginea apei
adorm cu braţele
şi picioarele legate
un uriaş de lut
într-o rână
coşmarurile aleargă
prin mine
flacără albastră
de alcool
proaspăt picurat
apele mi-au furat
casa
mai aveam loc
doar în podul cu vechituri
am lăsat morile
în voia vântului
să se cureţe
cerul de nori
cel puţin noaptea
să înfigă stelele
diademe
pe fruntea
fecioarelor
mă legăn odată cu
marea
cresc pe
dinăuntru mă întind până la ţărm
o împărăţie de
aripi şi stânci
departe de lumea
care m-a dezlănţuit
nu pot zbura nu
pot încremeni
lacrimile se aşează peste zâmbet
ar trebui să se taie
din pânza corabiei
a ieşit prea
multă viaţă la lumină
prinde vântul în
braţe cu totul
funiile dor
din trup a rămas
o noapte strivită
sub crucea
amiezii
vineri, 25 noiembrie 2011
Zăpezi prin răzătoare
într-o noapte fără stele
am dezlegat cânepa cătrănită
din urzitoarea viselor
împletesc pe sfoara neagră bulbi de ceapă
aurii şi roşii
zi şi noapte nod lângă nod
pentru lacrimi nu există lumină verde
nici frunză de leac peste pleoape
târziu am învăţat că lacrimile
sunt limbi de vulturi care sorb
din rănile cusute
până când sângele proaspăt musteşte din nou
îndrăznesc să plâng rar
numai când toc ceapa cu acelaşi cuţit
care a scrijelit numele meu de copil
duminicile au devenit zile lucrătoare
împletesc maşinal rădăcini colorate
pentru iarna grea
praful din clopote cade
în zăpada pe care demult
mă sfiam să păşesc
miercuri, 23 noiembrie 2011
Luaţi aminte
câte o clipă îngheţ
un balans pe firul de păianjen
între braţele candelabrului din biserică
vameşul drumurilor toate
e amar să zâmbesc sau să plâng
îmi ascund neputinţa
ca pe-un glob de păpădie în sân
fără să mă pot lepăda de ea
din brazii de Crăciun curg lacrimi de răşină
în cristelniţa în care m-au botezat
nume de locuri unde m-am oprit
hăituită de speranţe moarte pe jumătate
vise amputate fără anestezie
cruci înălţate strâmb în furtună
păcatul deznădejdii ca o balenă
a înghiţit fărădelegea celor vii sau morţi
prins într-o carcasă ce se strânge
numele meu s-a despărţit de mine
ca un bob otrăvit de vâsc alb
la fiecare răscruce trupul sau cuvântul
duminică, 20 noiembrie 2011
Refrene
pe drumul drept
ora e măsurată în umbre
un fus toarce
timpul
doi paşi înainte
unul înapoi
iarnă sau vară
crezusem că iubesc
străină de alţii
şi de mine
o torţă de
furtună îmi sorbea ochii
moi ca ouăle
necoapte
aprindeam
lumânări de veghe
într-o peşteră
anotimpurile de
trecere erau scurte
trenul viselor se
înnopta în tuneluri
săpa în piatră
un minut de uitare
de-un timp trei
clopote bat deodată
braţele nu-mi
ajung pe spinare
să opresc cutremurul
inima mi-a căzut
la picior
ca o ghiulea în
lanţul ocnaşului
oricât aş încerca
să mint
nu mai pot zbura
până la lună
am proptit
amintirile cu cântece
pe care nimeni nu
le fredonează
în ritm doi pe
trei
merg pe drumul
cel mai scurt
cunoscut de toată
lumea
în afară de
capete
credeam că iubesc
crezul sfărâmat e
piatră de temelie
pentru alte
biserici
Trupul tăcerii
am să mă fac croitor de umbre
să tai drept cu foarfeca până când
fiecare va avea o haină pe măsură
săraci şi bogaţi cu duhul
vor privi în oglindă un cer fără stele
păsări de foc vor arde ca lumânările de nuntă
toţi îşi vor duce
la piaţă sacul de cuvinte
târgul va fi cinstit tăcerea va cântări mai greu
printre vorbe adevărate
iubirea mai ales va fi fără preţ
moartea o iubire cu nopţile perfect îngemănate
un soare de cărbune desenat de un copil
un soare de cărbune desenat de un copil
umbrele copacilor nu le voi tăia
să crească şi să scadă precum luna
sâmbătă, 19 noiembrie 2011
Fir de mohair
zilnic maşina de
cusut sforăia
în camera cu perdea
galbenă şi parfum de gutui
erau crengi de
măr înflorit pe masă
sau platouri cu
minciunele coapte
ea era o bătrână
subţire cu paşii mărunţi
mi-a lăsat doar
urme moi de pisică
pe neaua din gând
vrăbii guralive
zburătăceau la geam
le gonea cu
braţele învelite în şal de mohair gri
în fiecare iarnă
acelaşi
zâmbea printre
aburii ceaiului de tei
şoptea poveşti
despre gheţuri veşnice
punea la uscat prune
şi coji de portocală
ca nuferii pe
soba de teracotă
mă lipeam tot mai
mult de ea
mă pieptăna cu
mâini blânde ca gemul de caise
cu cărare la
mijloc şi pompoane mari
purtam mărgelele
ei lungi până la buric
şterpeleam
baticuri de voal din dulap mă găteam în oglindă
eram pentru ea
Maria Stuart regină fără regat
ea pentru mine
zâna din cireşul de mai
zâmbea înflorea alb
îşi ştergea mâinile pe şorţ
împărţea multe
vişine copiilor din stradă
amândouă pisam
piperul şi scorţişoara
învârteam
mucenici mici de aluat
scoteam sâmburii
din cireşe amare
strop după strop
fir după fir mărunt
treceau vremurile
răbdarea era
ca aurul filigranat
noaptea adormeam
cu capul meu prea greu
pe inima ei prea
largă
într-o zi mi-a
spus că o doare
a fost prima zi
în care am plâns
pentru altcineva
vineri, 18 noiembrie 2011
Camee roz
dincolo de drum a
poposit o pasăre
peste aripi ninge
de veacuri
ghearele păsării
intră în ţărână
îi cresc solzi
noi de ghionoaie
mă tem să mai
privesc în oglindă
nu am cui să-i
spun că doare
pereţii sunt nori
de furtună
crapă albastru de
singurătate
un păianjen doarme
într-o mandolină veche
dulapurile
pocnesc din rărunchi
ceara s-a adunat
în sfeşnic imortelele se scutură
stomacul îmi arde
de sete şi frig
cel puţin în
mraniţa inimii adânc
au crescut brazi
mă învelesc din
nou în pătura cadrilată
vânez pete de
soare cu indianul meu de plastic
sub geana zorilor
îmi beau ceaiul roz
flori de cireş
acoperă legendele
galopez ca
viteazul în piele de tigru
în camera
învecinată
frunzele de palmier căzute pe podea
se împrăştie în praful anticariatului
dincolo de drum
miroase a iasomie
visele respiră mai
prelung
luni, 14 noiembrie 2011
Între două ploi
tramvaiul opreşte în faţa supermarketului
o doamnă cochetă trece printre vânzători ambulanţi
leagănă o umbrelă de soare nu dă de pomană
zâmbetul ei e o uşă automată
în cutia liftului un păianjen mic tremură pe uşă
mă feresc să îl agăţ când ies
oricum nu va ajunge păianjen mare
deschid geamul de la bucătărie
pe pervaz e o buburuză galbenă o suflu cât mai departe
oricum nu va trăi printre motoare
întorc ceasul mecanic şi mă culc
timpul îşi înfulecă odraslele pe rând
uneori metronomul loveşte timpanul mai tare
nu e o soluţie să îmi dorm viaţa
fiecare pui de somn creşte ca o balenă
înghite bisericile cu totul
vomită în adânc creaturi informe
eu rămân înăuntru
număr două zile de nesomn
mă întorc în oraş
un bătrân cu umbrelă de soare aşteaptă
în aceeaşi staţie de tramvai
toate acestea le-am aflat fiindcă în oraşul mare
cunosc doar două străzi pe dinafară
joi, 10 noiembrie 2011
Toţi pruncii au ochii albaştri
plângi mamă
lacrimile tale sunt ca argila
lut moale şi cleios
stai aplecată şi mulgi norii
prea grei de ploaie
sprijini soarele de cerul senin
o căldare plină e pieptul tău cald
copilul apasă cu talpa toarta sânilor
mâinile lui îţi frământă umerii rotunzi
te ridici încet ca aluatul dospit
eşti zidul de cărămidă arsă din tinda casei
vei ajunge până la grindă
pruncul lipit de pielea ta crăpată
pruncul lipit de pielea ta crăpată
va ţipa întâia oară mamă
va cădea din braţele tale
la picioare îţi vor creşte ghiocei
clopote ninse vor vesti
o altă primăvară
florile pământului se caţără pe tine
zâmbeşti iar printre spini
către fiul tău
către fiul tău
marți, 8 noiembrie 2011
Glas de cuc
pe bulevardul
aglomerat vorbele fugeau în mai multe sensuri
oamenii m-au
prins lângă o vitrină de pălării
m-au înţărcat de
cuvinte mi s-au scurs de pe buze
precum laptele pe
lângă botul viţelului
mă durea aşa cum
îi doare pe copaci primăvara
când mugurii
ţâşnesc ca brotacii
toţi aplaudau
nonşalant artificiile de verde crud
doar cuvintele
mele erau adevărate
fără panglici sau
zorzoane
am cumpărat o
pălărie cu boruri largi
să îmi ascund
grimasa de muţenie în mulţime
e rău când ieşi la
lumină dintr-un cocon bastard
e greu să zbori
după ce te-ai târât cu impertinenţă
vorbele sunt fluturi de-o zi zboară în toate direcţiile
au învăţat chiar
să se ridice până la lună
împotriva voinţei
mele nu mai sunt ale mele
şi-n timp ce
încerc să le prind ca tot omul
o pasăre neagră
stă de priveghi
sub cuibul de cuc
Spasm adaptativ
aveam un diagnostic incert
de aceea nu purtam ochelari
uneori ochii măreau alteori micşorau
lumea era nesigură nu vedeam cărarea
mergeam unde mă trăgea inima
după un timp boala s-a agravat
am început să dau înapoi
de teamă să nu mă ciocnesc de ziduri
treceam mai greu prin pasaje înguste
pe fiecare arteră de circulaţie
cu sens unic
priveam rar oamenii în ochi
de teamă să nu-i fac mai mici sau mai mari
într-o zi am rămas singură
m-am uitat îndelung în oglindă
cerul s-a răsturnat peste mine
ca o cataractă de ceaţă
încă nu orbisem
mi-am pipăit inima am smuls-o
am aşezat-o într-un toc de ochelari
în fiecare dimineaţă o curăţ cu multă grijă
doar în sensul acelor de ceasornic
privesc prin ea în zile lucrătoare
din afară înăuntru
şi dinăuntru în afară
la sărbători
duminică, 6 noiembrie 2011
O altă viziune
pentru tine am răsărit
lujer subţire de sângele-voinicului
sub un brad înalt
fiindcă toate pe lume au un rost
te-ai grăbit să mă adulmeci
să furi roua din ciorchinii florilor
fiară deasupra sângelui meu
în post şi rugăciune
cohortele de războinici s-au închinat
au depus suliţele în cruce peste scuturi
tu cavaler rătăcitor
cu barba încâlcită
mi-ai tăiat pletele prea lungi
m-ai ţintuit la stâlpul infamiei
nemilos
m-ai preschimbat în icoană
moaştele le-ai ferecat în aur
te privesc dintr-un sicriu gol
bărbat cu inima ca o stafidă
păduche înfometat
de veacuri
sâmbătă, 5 noiembrie 2011
Dulcele parfum al crinilor
pe vremea când luna era mereu plină pe cer
exista un oraş cu oameni-păsări
care zburau prin cercuri de foc în pădure
la fiecare solstiţiu de iarnă
în restul anului umblau smeriţi
toceau cu ghearele pardoseala bisericilor
ciocăneau cu pliscul fiecare icoană
după chipul şi asemănarea lor
năşteau pui vii hrăniţi cu lapte de pasăre
botezaţi în cenuşă de lemn de cedru
după ce se cununau nu mai priveau în oglindă sau în ape
îşi dichiseau penele reciproc
cei singuri mergeau în frizerii fără oglinzi
când apăreau pe lume aveau fulgi
nenumăraţi în toate culorile
după primul zbor smulgeau câte o pană la asfinţit
fiindcă altfel nu puteau adormi
penele rămase albeau peste noapte
când rămâneau prea puţine la solstiţiu
cădeau în flăcări
bătrânii spun că din scrumul lor creşteau flori carnivore
crini albi imenşi cu gât prelung
pe care nicio gheară de om nu-i rupea
într-o zi de vară soarele a explodat
şi oraşul a ars până la ultima piatră
Abonați-vă la:
Postări (Atom)