Peste an

sunt singură în noapte
ca un prun uscat în care s-au agăţat lilieci
n-am geană de somn
întunericul muşcă din pupile
şi alungă păsări de pradă
spre visele mele

am uitat cartea pe sobă
să dospească în ea visele
masa e goală colindătorii au plecat
din brad a mai căzut un glob

la poartă arde un foc de paie
am aruncat acolo calendarul vechi
stau lângă geam şi privesc
strâng pumnii bat pasul pe loc
mă aplec până la pământ
sunt tot mai mică înăuntru
tremur ca un copil găsit de alţii
jucând v-aţi ascunselea

Renegare

vântul respiră greu sub spuza ruginie
frunzele fierbinţi ard
ca visul îngropat în perne
şi cresc în grămezi de zboruri frânte
pe temelii de ploaie

le-aş strânge în pumni pe toate
să le pot strivi şi să arunc pulberea uscată
peste ultimii colţi de iarbă verde
să respire mugurii noi în crengi
să apună soarele curat fără cearcăn de ceaţă

vântul va usca mai uşor ploile amare
aşa cum ştergi neglijent o lacrimă
dintr-un singur ochi
zăpada va înfăşura brâul lumii
ca un scutec de nou născut
stelele primăverii vor răsări
albe neştiute de nimeni

şi poate am să adorm departe de orice vis
lângă un ceas ticăind amorţit
cu o oră în urmă

Pescăruşii

copiii se jucau lângă mal
printre castele de nisip fortificat
eram singură şi aş fi vrut să am castelul meu
dar nu aveam voie să merg acolo
citeam poveşti despre fiicele oceanului
şi adormeam pe saltea în soare
mama spunea că trebuie să stau cu faţa
să mă bronzez pe burtă
o întrebam cât mai rămânem pe plajă
şi nu răspundea
înghiţeam lacrimile
strângând supărată în dinţi
câteva fire de nisip

când nu mergea la pescuit
tata mă lua de mână şi mă ducea în mare
săream unul după altul valurile
ce bine era când treceam peste ele
de parcă zburam în vânt
într-o zi m-am dus pe salteaua albastră mai departe
dar un val m-a scufundat
apa era sărată şi frica mă înghiţea ca o scoică
apoi a venit tata şi m-a scos la lumină
mama zâmbea

de atunci nu am mai mers la mare
şi de mult nu mi-am mai văzut părinţii
îmi place să plutesc cu privirea
peste aripa pescăruşilor
printre castele de nori
în timp ce îmi beau singură ceaiul fierbinte

Fum sau cenuşă

septembrie e cald şi miroase rânced
ca un tren neaerisit
după atâtea zile de secetă
norii se rostogolesc încinşi
în măduva cerului

oboseala muşcă din tendoane
alerg tot mai greu
un fluture s-a prins de ridurile frunţii
şi printre viţele din vie
încă mai sunt plase de păianjen
vibrând înainte de a le rupe
cu un ciob de zâmbet

în colţul ochiului roşu
pictez o lacrimă
să pot plânge sub mască
îmbrac balonzaidul gri
şi leg strâns şireturile
rafale de vânt mă taie la subsuori
cu zvon de pădure tânără
braţele fără rădăcini apasă pe piept
aerul scânceşte ca un copil
şi-ncepe ploaia

Naufragiu

lângă atol spinări de peşti aduc noaptea în solzi
scoicile flămânde înghit sarea lacrimilor
valurile înăbuşă în oasele tâmplei
epava furtunilor de ieri

dorm într-un ou în care e pustiu
pereţii sunt căptuşiţi cu frunze de toamnă
stelele eşuează în golful inimii
ploile înghit aerul ca un pui de balenă
şi se întorc în mare

la mijlocul insulei curg izvoare dulci
şi cresc livezi de meri aurii
de pe o creangă bate clopotul unui fruct uscat
seminţele dinăuntru ard mocnit în găoace
mă trezesc şi zgârii în coajă
până la sânge

Riverană

ţin bine minte berzele au plecat din acel loc
şi cuiburile nu au mai înverzit
acum rătăcesc pe hotar cu lumina lunii balustradă
am uitat unde era pârâul cu peşti rubinii
de lângă pajiştea zemoasă
după o vreme acolo veneau cărămidari
şi scormoneau pântecele albiei
apoi nisipul sticlos a înghiţit soarele
ca oasele flămânde calcinate

timpul a înţepenit greoi
într-un butuc de salcie uscată
frânt şi răsturnat în drumul meu
unde doar pietrele stau în rădăcini

mâine am să merg la biserică
am să aşez palma sub clopot
şi poate are să bată de amiază